Câteva firişoare de apă îşi căutau drumul spre uşă, lăsând urme pe parchetul închis la culoare. Alte picături rămăseseră încremenite într-o baltă mare şi nemişcată, speriate parcă de zgomotul ca de tunet al vasului spart în mii de bucăţi. Mii de cioburi cu diverse forme şi mărimi se răspândiseră prin cameră. Nu mai putea păşi fără să-i fie teamă să nu se rănească. Un ciob subţire şi care sclipea ca un diamant doar într-o anumita lumină iar în restul timpului fiind invizibil, îi atinsese talpa şi se încăpăţânase să-i pătrundă în carne. Îl simţise şi-l scosese repede. Îl privea supărat, cu ură şi cu răutate. L-ar fi certat, ar fi ţipat la el dacă l-ar fi putut înţelege. Dar era doar un biet ciob obraznic, fără viaţă, fără minte. Un simplu obiect. Îl ţinea în mână şi nu ştia unde să-l aşeze. L-ar fi aruncat pe jos, dar ştia că va trebui să le strângă pe toate, cândva. L-ar fi aruncat la gunoi, dar asta însemna să se mişte. Şi nu se putea mişca. Rămăsese lipit de podea. Ca un copac ale cărui rădăcini crescute în pământ nu-i mai dau posibilitatea să se mute. Nu mai simţea nici durerea provocată de tăietura ciobului. Nu mai vedea nici picăturile de sânge care coloraseră în roşu o mică parte din apa revărsată din vaza spartă. Timpul se oprise. Era doar tăcere în jur. Parcă încetase brusc orice zgomot, orice sunet. Nu mai auzea nimic. Era singurul om din lume. Rămăsese singurul om din lume. Îl copleşea singurătatea, liniştea, tăcerea. Necunoscutul, teama zilei de mâine, teama clipei următoare. Plantele de floarea-soarelui din vază fuseseră aruncate într-un cerc stingher pe podea. Stăteau triste şi nedumerite şi căutau lumina soarelui. Simţeau cum apa nu le mai scaldă trupurile şi cum viaţa le părăseşte încetul cu încetul. Dar feţele lor mari şi galbene îşi păstrau încă optimismul. Aşteptau o minune, o salvare. Tulpinile se curbau tot mai mult iar perişorii aspri ce le acopereau se zburleau ca o armă în faţa pericolului. Se simţeau ameninţate. De uitare, de necunoscut. Acolo sus, la fereastră aproape de cer, înotând în apă visau că devin un lan întreg, că vor transforma camera apoi casa şi apoi oraşul într-un imens câmp de floarea-soarelui. Aveau să urmărească mereu soarele, să se ghideze după el. aveau să zâmbească în fiecare zi în care el strălucea, când cerul era colorat în acel bleu deschis care se transformă în alb lăptos ca lumina pură. Aveau să-şi ascundă tristeţile şi lacrimile în fiecare zi cu ploaie, cu nori cenuşii, cu tunete şi fulgere care coborau atât de aproape de pământ. Acum zăceau pe jos, abandonate printre cioburi care le răneau, pierdute printre visele care se transformaseră, la rândul lor, în bucăţi, în miniaturi. Dacă le considerau miniaturi şi nu bucăţi mai exista o urmă de speranţă. că poate cineva le va culege de pe lemnul dur şi le va aşeza la loc în apă. Că poate cioburile de jos vor fi strânse şi aruncate undeva unde nu mai pot răni pe nimeni. Că poate el se va mişca din locul în care încremenise şi va curăţa urmele dezastrului. Că poate va zâmbi din nou, cândva. Că poate ea va deschide uşa cu aceeaşi hotărâre cu care o închisese. Că poate vor exista din nou sunete şi nu doar acea tăcere apăsătoare ca de sfârşit. Că poate acele miniaturi de vise nu vor rămâne doar bucăţi. Îl durea. Nici nu ştia ce-l durea mai tare. Tăietura sau golul pe care îl simţea. Trecutul sau viitorul. Sau acel moment încremenit în timp din care nu mai reuşea să iasă. Sau toate strânse ca o sârmă ghimpată în sufletul său. Tăietura din talpă încă sângera încet. Ca o durere care se teme să fie prea puternică şi să distrugă totul în jur dar care nici nu poate pleca fără luptă din teritoriul pe care îl stăpâneşte. Ustura. Ca o arsură rămasă în continuare lângă foc. ca o tăietură de cuţit cu lama plină de zimţi. Dar nu-i păsa. Sau nu părea să-i pese. Era nemişcat. Ca un copac mort şi părăsit de vânt, de păsări, uitat la capătul lumii, într-un colţ de amintire. De undeva de departe se auzi un tunet înfundat. Şi apoi încă unul mai puternic, mai aproape, tot mai aproape. Şi zgomotul era tot mai puternic, ca ecoul din cer al unei explozii de proporţii în adâncul pământului. Şi începu să plouă. Cu picături mari şi grele, gri şi furioase. Ca toate lacrimile ascunse, nelăsate să curgă pe obraji de la începutul lumii până atunci. Ca toată durerea neafişată, purtată sub atât de multe măşti, încât nici nu o mai recunoşti, doar ştii că e acolo. Se făcu frig. Un frig ca o gheaţă care taie mai bine decât orice sabie. Un frig care răscoleşte fiinţa şi scoate la suprafaţă tot ce e ascuns. Călca prin apă şi peste cioburi cu nepăsare. Nu simţea nimic şi nu părea să-i pese dacă bucăţi mare şi ascuţite de sticlă se apropiau periculos de mult de carne, dacă rămâneau urme subţiri de sânge ca fire de praf pe tălpi sau pe degete. Se opri în faţa ceasului. Îl luă în palmă şi ca un torţionar sadic îi smulse cheiţa. Blocă astfel timpul la 11 şi 27 de minute. O oră absurdă, fără nicio semnificaţie. Nici un minut mai târziu, nicio secundă mai devreme. Puse ceasul la locul lui. Amintire macabră a unei morţi neanunţate şi surprinzătoare. Îşi continuă drumul printre cioburi şi prin apă ca printr-o mlaştină. Din bucătărie luă o mătură şi un făraş cu care strânse toate cioburile împrăştiate prin cameră. Le aruncă în găleata de gunoi şi tresări la zgomotul lor de vas spart. Parcă s-ar fi spart în bucăţele şi mai mici. Ecoul în afară al zgomotului din interiorul său. Şterse cu răbdare şi toată apa care acoperise parchetul. Acum era uscat, ca un deşert arid. Cu grijă ridică plantele de floarea-soarelui şi le aşeză la fereastră într-un borcan de sticlă groasă. Le turnă apă proaspătă şi nu le lăsă miniaturile de vise să se transforme în simple resturi de viaţă. Nu mai căutau soarele ci plângeau împreună cu ploaia de afară. Dar ştiau că fără ploaie nu le-ar mai creşte rădăcini şi că după toată furtuna, se vor risipi norii. Dar asta o ştiau doar ele. şi erau doar plante mute. Părea că totul revenise la normal…dar uşa rămase tot închisă.
