Avem timp. Ne amagim si amanam. Ne amanam vieti, planuri, vise, calatorii, aventuri ametiti de farmecul zilei de maine. De un viitor mai frumos, mai senin, mai linistit. De un viitor pe care credem ca il vom crea noi.
Avem timp. Gasim in maine toate scuzele necesare pentru ceea ce nu facem azi sau nu am facut ieri, pentru toate telefoanele pe care nu le dam, pentru toate mesajele pe care nu le trimitem, pentru tot ce nu rostim. Mai e si maine o zi.
Avem timp. Sa planificam pana la ultimul detaliu visul nostru, aventura vietii, sa ne facem curaj si sa ne invingem frica, sa asteptam momentul potrivit care se tot indeparteaza de noi. Dar avem timp.
Avem timp. In maine ne refugiem tot ce nu vrem sa recunoastem ca simtim azi, lacrimile care ne ard ochii si refuzam sa ne arda si obrajii, tristetea care ne cuprinde ca un nor inghetat de zapada, hohotele de ras care ar topi toti ghetarii, furia care ar transforma padurile in desert, iertarea pe care nu vrem sa o acordam, iubirea pe care ne e prea frica sa o recunoastem.
Avem timp. Ne ascundem in spatele timpului toate fricile, toata neindrazneala, toate neincrederile ca am putea reusi, sperand inconstient ca intr-o zi le vom depasi sau vor disparea pur si simplu sau ca vom gasi in noi curajul sa facem pasul in necunoscut.
Avem timp. Amanam sa spunem “Multumesc” sau “Te iubesc” si cautam acele gesturi si actiuni perfecte care vor vorbi in locul nostru.
De fapt nu avem timp. Maine e o iluzie. Jucam la loto in fiecare zi, iar maine exista doar daca undeva sus cineva decide ca meritam sa castigam o noua zi, un alt maine, apoi un altul, apoi un altul si tot asa.
Avem timp, doar pana ni se termina norocul si nu mai castigam un alt maine..