dragonii care scuipa flacari

Privea de la fereastra la soarele care se retragea in
spatele cladirilor lasand in urma o dara portocalie-rosiatica exact ca in
imaginatia ei atunci cand se gandea la culoarea focului pe care il scoateau balaurii
din povesti care speriau si omorau biete populatii acum disparute. Cerul era
tot mai laptos iar imaginea isi pierdea din rezolutie.Afara se auzeau zgomote
de motoare de masini, de portiere trantite, de claxoane apasate de oameni grabiti
care doresc sa ajunga in alta parte, glasuri veselepentru care viata de-abia acum
incepe sau triste de oboseala care mai au energie doar pana in fata usii care
apoi ii aspira ca intr-o gaura neagra. De jos se ridica energia de la finalul unei
alte zile. Mirosea a fum si a cenusa care mocneste inca.
Privea in gol de la fereastra, auzea ca prin vis sunetele de
afara estompate de distanta pana sus si de geamurile inchise si aproape acoperite
de bubuitul gandurilor care nu se mai opreau. Simtea ca i se face frig, isi stranse
bluza in jurul ei mai bine iar talpile goale se curbara usor in incercarea de a
ascunde un fior. Apoi ,ca intr-o manevra de evitare, se gandi la o plaja cu
nisip fin si fierbinte, la briza oceanului care ii lasa pe buze gust de sardine
sarate, la tufele de boungavilla colorate care acopereau casele din spate, la
mirosul dulce al cornetelor de inghetata proaspat coapte si lasate la racit, la
glasurile copiilor care sareau in valuri ca intr-o aventura fara sfarsit.
Simtea cum pielea ii ia foc de la razele fierbinti ale soarelui, cum talpile se
afunda tot mai mult in nisip si degetele se incurcau printre scoici sparte. Isi
duse mana la frunte pentru a-si aranja borurile largi ale palariei dar palma se
opri in aer si se trezi din visare. Zgomotul de valuri sparte erau de fapt strigatele
din mintea ei contrastand puternic cu linistea si frigul din jur.
Nici nu era nevoie sa se uite la ceasul albastru ca marea  cu orele si limbile galbene ca lamaile ca sa stie
ca e tarziu. Poate prea tarziu.ar fi vrut sa se miste, dar stia ca picioarele
nu o vor asculta si nu va fi in stare sa faca niciun pas. Era paralizata si condamnata
sa ramana in acelasi loc pentru totdeauna, fara vreo sansa de iesire.  Prizoniera intr-o temnita cu garduri din sarma
ghimpata invizibila. Si totusi erau altii care scapasera, care reusisera sa ajunga
dincolo, la lumina. Dar ce o deosebea pe ea de ei era lipsa vointei. Ea nici macar
nu mai incerca.
Se intrebadin nou cum ar fi fost sa spuna ca e nefericita si
ca trebuie sa plece. Ce s-ar fi intamplat?Ar fi intrebat-o cat de nefericita e
si daca totusi nu mai gaseste in ea nicio urma de putere pentru a mai ramane,
macar inca putin? Sau ar fi lasat-o sa plece fara ca macar sa se uite dupa ea? Sau
ar fi intrebat-o ce-i lipseste, de ce e nefericita? Nu stia ce ar fi raspuns cu
voce tare sau ce si-ar fi recunoscut doar ei. se pierduse de mult pe sine si nu
mai reusise sa se regaseasca nicaieri si nici raspunsurile nu mai reveneau. Stia
doar ca nu putea sa aiba aceasta conversatie niciodata. Ii era prea teama. La
fel de teama cum ii era pe vremuri  de balauri
si de flacarile pe care le aruncau.  Doar
ca balaurii nu mai existau de mult. Sau existau doar in imaginatia si cosmarurile
unora. dar ei probabil ca inca ii era teama de balauri si de flacarile lor.
Era intuneric. De la fereastra vedea cum in cladirile din
jur se aprind tot mai multe lumini, cum in spatele perdelelor se traiau povesti
pe care incerca sa le ghiceasca intr-o joaca de copil, cum zgomotele se
stingeau tot mai multsi se pierdeau in liniste rusinate parca de propria indrazneala
de a fi tulburat o ordine stabilita de secole, cum contururile obiectelor din
jur se destrama in intuneric si se contopesc cu noaptea. Ramanea stapan intunericul
de acum.
Ar fi trebuit sa plece. Sa se indeparteze de la fereastra,
sa aprinda lumina, sa stranga lucrurile lasate pe jos, sa puna apa calda in
cana cu plicul de ceai de care uitase pe masa, sa aranjeze cartile pline de
semne in biblioteca si sa imbrace o bluza mai groasa care o ferea de frig. O
sonerie indrazni obraznic sa sparga toate regulile de liniste si intuneric. o trezi din visare si o aduse inapoi in prezent. in camera
se facuse frig iar obiectele se puteau doar ghici in lumina cetoasa si rece a
lunii. se intoarse si ghimpi fierbinti ii impusera fiecare milimetru al
corpului. facu primul pas, cu talpa ridicata in aer si uitata acolo cateva
secunde, temandu-se parca de o noua intalnire cu podeaua rece. dar odata facut,
il urmara si altii, timizi, speriati, emotionati si treptat entuziasmati si
indrazneti.
gesturile precipitate cu care isi ghida corpul printre
mobila, agitatia care ii controla mainile cand lua hainele si le impacheta
milimetric, rapiditatea care o misca dintr-o parte in alta contrastau puternic
cu imobilitatea care o inghetase in fata ferestrei in ultimele ore. parea un
alt personaj, posedat de o energie stranie, necunoscuta, ca un dependent care
simte ca se apropie momentul pentru o noua doza sau ca un nebun a carui minte
se grabeste spre o noua calatorie intr-o lume necunoscuta celor mai multi,
catre un delir sau frantura de realitate. in mod straniu, miscarile ii erau la
fel de tacute ca atunci cand nu se misca. era reala sau doar o fantezie
plasmuita de vreo imaginatie care friza normalul? marioneta, om sau creatura din
fum?
doar suieratul ceainicului in care apa fierbea ca un vulcan
gata sa erupa taia ascutit linistea si spulbera atmosfera de basm fantastic ce
acaparase camera intr-o incercare disperata de salvare. opri focul, turna apa
fierbinte in cana in care plicul de ceai uitat simtea ca revine la viata, o
aseza aproape de geamul rece iar aburul cald desena nori pe fereastra. cu
aceleasi gesturi febrile continua sa ia lucruri si sa le mute dintr-un loc in
altul, sa le aranjeze intr-o ordine perfecta ca si cum nimeni nu ar fi trecut
niciodata pe acolo si nu ar fi tulburat linistea acelui loc. pana si norii
desenati de aburul de ceai pareau ca se incadreaza perfect in acest peisaj
straniu. nici nu mai indrazni sa ridice cana si sa bea, poate ii era teama de
caldura ca vrajitoarelor de apa care le lichefia. doar gandurile ei continuau
sa bubuie ca tunete dezlantuite ce anunta venirea unei furtuni.
stia ca daca ar fi tipat nu ar fi acoperit zgomotul mintii,
ci doar l-ar fi starnit si mai tare. poate ar fi provocat si cateva hohote de
ras dispretuitoare care i-ar fi zgariat pana la sange corpul. dar avea nevoie
de liniste si, intr-o incercare disperata, deschise usa si pasi.
bubuitul gandurilor era tot acolo, insa, spre suprinderea
ei, afara nu exista niciunul din dragonii care scuipa foc de care se temuse
atata….

Posibil sa va placa si ...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *