in fata ei se afla o persoana calma, zambitoare, inalta, slaba si blonda, extrem de calda si draguta. ii vorbea incet si o privise plina de curiozitate. statea aproape imobila pe canapea, iar bluza ii alunecase pe un umar. avea in fata doar o foaie pe care trasese cateva linii si pe care o studia intens. total opusul a ceea ce-si proiectase in minte.
imaginea ei despre persoana care avea sa-i dezvaluie viitorul nu se potrivea deloc cu realitatea acelui moment. nu existau nici bolul de cristal plin de nori intunecati, nici lumina difuza spre inexistenta, nici fata de masa din catifea de culoare inchisa, nici cartile de tarot invechite cu imagini aproape sterse si colturi rupte de cat fusesera folosite, nici batrana cu inele mari pe degete si care sa-i uite mereu numele si sa-i spuna doar: fata mea. nu era nimic din acea atmosfera apasatoare, de magie alba la granita cu neagra, desprinsa parca din filme. in locul acestor lucruri, camera era plina de lumina, mobila veche, iar inr-un colt o vaza din argint plina cu margarete. masa din lemn din fata ei, rotunda si mica nu avea decat un dosar albastru gros si doua cani albe cu apa. iar femeia din fata ei era tanara, ii spunea mereu pe nume, nu purta bijuterii si nu consulta decat foaia pe care o tinea in fata.
iar in locul dezvaluirii viitorului pe care o astepta cu nerabdare, persoana din fata ei ii prezenta un portret realist in oglinda al ei alcatuit insa din cuvinte, nu din imagini. se recunostea in fiecare descriere pe care o auzea rostita, in fiecare trasatura de caracter care i se povestea. nu stia daca sa rada sau sa planga in fata preciziei portretului creionat despre ea. parea ca femeia din fata citea in ea ca intr-o carte si oricat ar fi incercat sa-si dea paginile mai repede si sa inchida cotoarele, era imposibil. parea ca o reflexie a ei se contura cu fiecare fraza rostita si nu putea sa se ascunda. era adevarul cel care o izbea atat de puternic. si faptul ca trebuie sa-l accepte.
in timp ce asculta cuvintele care i se adresau, mintea nu se oprea, alerga tot mai repede in diverse locuri, scana cu o precizie milimetrica apartamentul in care se afla, reactiona si comenta la fiecare sunet auzit. si, printre pietrele din minte, crestea un gand nou: sunt la o sedinta de terapie, in loc sa aflu previziuni despre viitor. si ii venea sa rada. aflase explicatii pentru lucruri din trecut la care incercase sa afle raspunsuri mult timp, iar ele parca fugeau tot mai departe de ea. ea, exact asa cum era, nu se mai putea ascunde de umbra ei, de imaginea dintr-o oglinda invizibila in care nu era nevoie sa priveasca pentru a sti ca reflecta realitatea.
dar despre viitor nu aflase mai mult decat ii spunea mereu instinctul – pe care il considera bolnav de cele mai multe ori. i se parea ciudat cat de putina incredere avea in el, si doar el fusese busola ei intr-o perioada foarte tulbure. dar, cel mai ciudat lucru era faptul ca in fata previziunilor despre viitor, nu a rostit intrebarea care ii aparea pe buze instantaneu pana acum: cand? curiozitatea ei se oprise in loc. refuzase sa vada ce se ascunde in mai departe. refuzase sa se agate de o speranta sau de o proiectie a unei posibilitati.
de fapt, intelesese esentialul: cu trecutul trebuia sa faca pace. pentru ca el nu se mai intorcea. cu prezentul trebuia sa faca pace. pentru ca pe el il traia in fiecare moment si, orice ar fi facut, nu i se putea impotrivi. Viitorul trebuia sa fie o surpriza. viitorul era un necunoscut cu care se intalnea in fiecare zi de maine. si maine venea atat de des…
