mi-a fost dor

Şi mi-a fost dor de tine… mi-a fost dor de noi…mi-a fost dor de modul în care mă alintai, de felul în care îmi vorbeai încât erai un străin atunci când îmi spuneai pe nume. Era ciudat să te aud vorbind aşa. Şi eu şi tu eram doi străini. Nu mă recunoşteam în acel nume şi nici pe tine nu te recunoşteam când îl rosteai. mi-a fost dor de modul în care mă priveai, oriunde am fi fost. Erai acolo iar eu mă pierdeam, zâmbeam tâmp şi, oricât aş fi vrut să mă ascund, mă citeai ca pe o carte. Şi te-am lăsat să faci asta de fiecare dată. Toţi îşi doresc să fie altceva decât sunt, alte persoane sau să trăiască în alte timpuri. Eu mi-am dorit să fiu o carte. O carte plină de poveşti. Mi-ar fi plăcut să-mi scriu singură acele poveşti, dar şi carte şi autor în acelaşi timp era prea straniu. Dar îmi plăcea să ştiu că mă citeşti, că mă cauţi, că eşti curios să afli mai multe. şi eram cartea ta deschisă. Păstram şi semnul lăsat de tine, cu sfinţenie. În fiecare carte pe care o iubeam subliniam pasajele care mă impresionau, marcam cuvintele care-şi lăsau amprenta asupra mea, îndoiam colţurile paginilor ca să le găsesc mai repede, să mă întorc la ele. Dar tu nu ai subliniat nimic, nu ai marcat niciun cuvânt din mine şi nicio pagină. Îţi găseai singur drumul când vroiai să te întorci. mi-a fost dor de modul în care nu te impresiona deloc felul în care priveam peste ochelari când nu aveam suficiente cuvinte tăioase la îndemână. De modul tău de a mă privi tăcut, cu un zâmbet discret în colţul gurii, de parcă ai fi ştiut că totul e doar la suprafaţă, că nu sunt în stare să rostesc acele cuvinte. Că nici nu vreau să le rostesc. De modul în care privirea ta mă făcea să râd şi îmi pierdeam orice duritate. mi-a fost dor de cum îti lipseam. De modul în care te bucurai când mă vedeai atunci când reveneam după câteva zile. de felul în care spuneai că fusese pustiu fără mine, că nu fusese viaţă în jurul tău. mi-a fost dor de dovezile pe care le-am aşteptat atâta timp şi care au venit târziu, când renunţasem să sper, când nu le mai aşteptam, când mă resemnasem deja. Atunci te-am înţeles de ce ai tăcut, de ce eu spuneam ce aş fi vrut să aud şi tu doar confirmai. Până şi eu aş fi avut nevoie de o doză puternică de curaj pentru a rosti toate acele adevăruri, şi întotdeauna te întrebai dacă am atâta curaj sau prea multă inconştienţă. Probabil că le combinasem pe amândouă în cantităţi prea mari pentru gustul celorlalţi. Chiar şi pentru al meu uneori. Îmi spuneai mereu că înţelegi de ce-l iubesc aşa de mult pe Hemingway şi romanele lui. Împărtăşeam aceeaşi genă de visători incurabili vecină cu nebunia. Acea nebunie minunata care îi face frumoşi pe oameni. mi-a fost dor de modul în care puteam să fiu eu însămi lângă tine. De faptul că nu-mi păsa ce cred alţii, de zâmbete, de veselie, de fluturii în stomac pe care i-am simţit tot timpul. De cum credeam că pot muta munţii din loc. de cum visam şi aveam încredere în toate acele vise. De lucrurile despre care vorbeam, de sinceritatea dintre noi, de graniţele pe care ni le doboram singuri, de ploaia care îmi plăcea când eram amândoi, de umbrela mea verde cu flori pictate de care râdeai mereu şi pe care eu o iubeam. De cum îţi spuneam că mi-e frică de viitor şi că mă sperie un timp fără tine. mi-a fost dor de parul tau, de ochii tai, de ironia ta, de felul cum încerci să eviţi să recunoşti lucruri pe care alţii le intuiesc, de curiozitatea ta, de cărţile pe care le citeai tot timpul, de ciocolata care nu-ţi lipsea niciodată. mi-a fost dor de acea vacanţă în care plănuiam să mergem dar nu am mai ajuns. De acea mare şi acea plajă la care ne gândeam amândoi când eram prea obosiţi sau am fi vrut să fugim de lume. De acel loc cu care reuşeai să-mi alungi tristeţea. De acel aer cu miros de scoici şi sare pe care nu l-am respirat niciodată împreună. De acel răsărit de soare pe care nu l-am văzut amandoi. De acea lună care construieşte o potecă pe mare şi pe care nu ţi-am cerut-o niciodată şi pe care, probabil, mi-ai fi desenat-o pe hârtie sau mi-ai fi decupat-o şi agăţat-o de lustră. mi-a fost dor de Je t’aime…moi non plus sau de Julio Iglesias a cărui voce nu o suportai şi pentru ale cărui melodii negociam amândoi dur. Eu să le ascult, tu să nu le auzi. De cum îmi traduceai versurile de la Je t’aime…moi non plus, de cum filosofam despre iubire, de cum ne prefăceam că nu vedeam evidentul, de cum îţi povesteam cât îmi plac genţile Birkin şi de cum comentai intrigat că pasiunea mea pentru genţi şi bijuterii este mai mare decât orice. De cum mă iubeai pentru asta. mi-a fost dor de Barcelona despre care îţi povesteam mereu. De felul în care mă ascultai şi mă lăsai să vorbesc ore fără număr. De felul în care nu te plictiseai când mă repetam. De hărţile pe care le scoteai la imprimantă ca să-mi urmezi traseul pentru că eu nu reţineam nici nume de străzi, nici staţii de autobuz şi mă rătăceam prin amintiri la fel ca în oraş. De Sagrada Familia, de fântâna în cascadă, de salata de fructe şi de plaja Barceloneta. De toate informaţiile pe care le citeai şi mi le spuneai, pentru că eu reţineam doar senzaţii, doar emoţii. Parcă tu erai cel care călătorise acolo şi eu cea care doar visasem la acel loc. mi-a fost dor de glumele noastre, de cuvintele care aveau un sens doar pentru noi, pentru restul erau doar etc. mi-a fost dor de amintirile noastre. Mi-a fost dor de iertare. Să mă iert că am plecat. Să te iert că m-ai lăsat să plec. Mi-a fost dor de un viitor nescris… Mi-a fost dor de noi…mi-a fost dor de tine… Dar acum nu mai îmi e dor de nimic din toate astea…decât de mine…

Posibil sa va placa si ...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *