noaptea potrivita pentru a scrie povesti pe tren

Picăturile de apă se loveau cu putere de geam. Cădeau cu furie şi parcă se pedepseau singuri pentru greşeli doar de ei ştiute. Pe fereastră rămâneau urme de lacrimi de nori, sfere transparente în care se reflecta uneori ultima lumină a zilei, de fapt prima rază a unei luni albicioase şi bolnăvicioase. Ploua. Pur şi simplu ploua. Strania muzică a picăturilor sinucigaşe de ploaie era pentru toţi aflaţi înăuntru liniştitor. În ei era linişte. Ascultau şi priveau ploaia. Râdeau. Zâmbeau. Vorbeau despre un oraş pe care nu-l cunoşteau dar care le era deja prieten. Glumeau. Povesteau amintiri recente sau despre planuri de viitor nefinalizate încă. Erau ei cu ei şi cu o noapte în faţă. O noapte petrecută împreună. Era noapte. Afară era întuneric. Se vedeau doar lumini. Urme de lumini, lumini în mişcare, lumini sparte, contururi trasate de lumini palide gata într-o secundă să se stingă. Lumini care nu aduceau lumină, care nu alungau negrul ce le înconjura. Şi apoi întuneric. Mult întuneric. Pustiu. Nicăieri sau undeva. Nici un loc anume şi acolo, în acelaşi timp. Înăuntru era lumină şi linişte. Becurile luminilor din tavan se reflectau în ferestre, împreună cu siluetele lor. O oglindă necruţătoare dar glumeaţă a universului lor mic şi suficient. O bluză de marinar, o sticlă de apă ce se străduia să-şi menţină echilibrul pe o bucată gri de tablă numită impropriu masă, geci agăţate în cuiere, rucsaci aglomeraţi şi veseli pe etajerele prea pline, un pulover vişiniu, o cămaşă cu flori mari, ca un câmp de vară, o cămaşă în carouri, tricouri, blugi, cupluri îmbrăţişate, o revistă căzută într-un colţ de unde n-o ridica nimeni pentru a nu face zgomot, perdele trase, capete rezemate tandru şi în siguranţă pe umeri, mâini strânse în somn, persoane care nu-şi găseau locul, lumină şi întuneric. Se mai auzeau voci puternice, dar ce rosteau era imposibil de descifrat pentru oricine. Coloana sonoră cu volumul prea tare a unui film de desene animate pentru vreun copil plictisit sau pentru cineva care printre străini îndrăznea să-şi dezvăluie copilul din interior. Aproape sau departe? Aproape şi departe, în acelaşi timp. Mai aproape de destinaţie, mai departe de punctul de pornire dar încă atât de departe de finalul călătoriei. Şi atât de aproape de ei. Legănatul tipic al vagonului, zgomotul sacadat al roţilor de tren – tacm, tacm şi apoi o pauză. Apoi din nou tăcm, tăcm, pauză şi iar tăcm, tăcm. Un sunet relaxant, mai precis decât timpul, după care puteai să-şi setezi ritmul respiraţiei sau al bătăilor inimii. Becurile goale şi neruşinate ale unor stâlpi ce luminau câteva sute de metri dintr-un drum prăfuit şi pietruit sau dintr-o şosea pustie ce le ţinea companie şinelor de tren măcar puţine secunde din lunga călătorie către mii de destinaţii. Case şi curţi răzleţe, pierdute în pustiul întunericului, scoase la iveală de vreo lumină aflată întâmplător în acel loc. peisaje imobile şi aproape ireale, intangibile dar atât de apropiate încât dacă ai senzaţia că dacă întinzi mâna le poţi atinge. Dar mâna se loveşte cu zgomot şi durere surdă de fereastră, provocând priviri buimace şi întrebătoare şi zâmbete stinghere care-şi cer scuze. Detalii din poveşti pe care nu le mai citeşte nimeni sau care, poate, nu au fost scrise niciodată. Vieţi paralele pe care nu le întâlneşti dar le observi şi îţi stârnesc curiozitatea. Gări singure. Peroane pustii. Doar câte un şef de staţie somnoros dar oficial şi plin de seriozitate simulată în costumul său caraghios din stofă bleumarin sau gri închis, stând drept în faţa unei uşi din lemn cu geamuri mici şi pătrăţoase. aşteptând calm dar, în realitate, plin de nerăbdare, să treacă încă un tren şi să se întoarcă într-un birou cald, pe un scaun comod şi la un somn iepuresc din care să fie trezit de zgomotul unui tren aflat la zeci de kilometri depărtare. De fapt de obişnuinţa de a se trezi la aceleaşi ore, cu regularitate. Clădiri vechi, mai mari sau mai mici, din lemn, beton sau cărămidă. Copaci, tufişuri sau doar mormane de nimicuri inutile aruncate la întâmplare, luminate de câte un bec bătrân şi plictisit de-atâta obişnuinţă şi monotonie. Spaţii în care te aştepţi să-i vezi pe eroii lui Paler din „Viaţa pe un peron”: o Eleonora obosită şi prăfuită, cu hainele mototolite de atâta dormit pe bănci incomode aşteptând un tren care nu opreşte în acea gară. Un bărbat nebărbierit, trist, care-şi ascunde faţa şi dezamăgirea în spatele gulerului ridicat de la pardesiul crem murdar, tăcut, doborât de aşteptare şi de singurătate. Dar ele nu apar în nicio gară pustie. Rămân ascunse în roman sau în imaginaţia celor care şi-ar dori să le întâlnească. Sau în fiecare din toţi acei călători care ştiu că la oricâte destinaţii vor ajunge, întotdeauna va exista un tren care pentru ei nu va opri într-o anumită gară sau care nu va circula pe ruta dorită şi în care nu se vor putea urca nicicând. Miros de ţigară stinsă brusc, de aer proaspăt şi rece de noapte şi munte, de pământ jilav de ploaie şi a frunze umede încă, de praf ridicat în atmosferă, de metal cald, de fiecare dată când se deschidea uşa într-o oprire de câteva minute. Unii ajunseseră acasă, alţii îşi continuau drumul. Unii dormeau încercând să uite că mai sunt ore întregi din călătoria lor, alţii priveau în gol pe ferestre sau se foiau pe scaune invidioşi pe cei care se scufundaseră în vise. tăcănitul ca al unei maşini de scris folosite de un scriitor izbit de plina inspiraţie, al roţilor care alergau spre lumina unui far în întunericul nopţii. Graba de a recupera din întârziere, nerăbdarea de a se opri într-un loc nou, dorinţa de a fi mai repede acolo-într-un acolo diferit pentru fiecare. Trenul părea un suflet hăituit încercând să scape de fricile care doreau să-l ajungă din urmă. O fuga ca o eliberare. Linişte. Lumini palide. Întuneric în jur. O fereastră transformată în oglindă către interiorul universului micuţ din care făceau parte. Orele trecând prea încet, ca într-o clepsidră în care nisipul refuză să se mai mişte. Ochi care surprindeau fragmente în timp ce privirea se tulbura şi pleoapele deveneau tot mai grele. Un pix şi o foaie. Noapte. Vise. Tresărirea nervoasă a roţilor grăbite. Tăcere. Ochi închişi. Zâmbete adormite.

Posibil sa va placa si ...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *