statea in fata calculatorului, cu privirea aparent fixata asupra ecranului, insa, cu adevarat, alergand in gol si cautand un punct de care sa se agate si sa se opreasca. degetele se miscau nervoase, desenand jumatati de cercuri in aer sau alte figuri geometrice abstracte si necatalogate, imitand tresariri repetitive si incontrolabile, pregatindu-se pentru momentul in care aveau sa atinga tastele fara oprire, fiind mai rapide decat un atlet la cursa olimpica de 1000m.
miscarile nervoase, frante in bucati, fara sens si control pareau menite sa cheme inspiratia in ajutor. dar ecranul ramanea la fel de alb ca la inceput, iar degtele nu reuseau sa mangaie vreun patrat negru si sa provoace un zgomot mecanic care sa atraga altele dupa sine si sa declanseze o cascada. privirea continua sa alerge, cautand fara incetare ceva. cobora in trecut si amintiri, revenea in prezent la lucrurile din jur si apoi urca grabita in viitor, sperand sa prinda, in ultimul minut, un vis sau vreo dorinta gata sa-si inceapa zborul. dar totul amortise, se topise sub caldura toropitoare a verii. nici briza, nici valurile unei mari imaginare nu trezeau simturile adormite.
se ridica de pe scaun, indepartandu-se de birou. se misca prin camera precum un hamster intr-un acvariu de sticla, cu pasi mici,repetand in nestire acelasi traseu. privea la florile din fereastra, la masca venetiana asezata pe un perete, la vasele transparente pline cu nisip si scoici, la bonsaiul care se inalta tot mai mult spre tavan, insa totul era in van. mintea nu se agata de nimic, niciun gand nu reusea sa atraga altele dupa el si sa creioneze macar o schita. totul fugea. parea ca un vant puternic sufla in jur si goneste orice lucru ar fi putut sa creasca si sa inmugureasca.
dupa un timp, se opri in mijlocul camerei pe care aproape nu o recunostea. arunca in neapsare o perna colorata pe jos, se aseza cu picioarele indoite astfel incat caietul cu coperte baroca sa aiba un punct de sprijin. prinse usor capatul snurului pe post de semn si deschise larg caietul. foile cu o tenta usor galbuie, cu liniile trasate la distanta mare astfel incat literele sa se poata rasfata ca intr-o zi cu soare, cu colturile rotunjite se desfasarau in fata ochilor, invitand cuvintele sa se aseze si sa porneasca intr-o aventura. vazu creionul negru cu cristal albastru deschis in varf, il prinse intre degete si astepta. privirea calatorea grabita mereu in gol iar degetele se jucau nervos cu creionul al carui cristal capta franturi de lumina si le arunca ingenios pe obiectele din jur. dar umbrele si luminile se stingeau repede, neavand spectatori care sa le urmareasca dansul. era un creion pe care il cumparase special din muzeul preferat, pentru a-i aduce inspiratia atunci cand o cauta. avea strasul albastru precum culoarea marii si a cerului senin. dar acum, mina nu reusea sa lase nicio urma pe hartie. pareau doi magneti de acelasi pol respingandu-se si nesuportandu-si reciproc prezenta.
comanda ideii sa apara si povestii sa se nasca, dar aceste refuzau cu incapatanare sa asculte. mintea ramanea tot goala, imaginatia stearpa, iar degetele isi continua miscarea nevrotica. iar pe foile albe, cuvintele nu se insiruiau in propozitii. totul ramanea gol, fara viata, mut.
ruga frumos ideea si povestea sa prinda contur, dar acestea erau surde la cuvintele rostite. se ascunsesera sub un morman de praf care, fiind suflat de cineva, ar fi provocat adevarate furtuni. un joc de-a v-ati-ascunselea in care eroii principali refuza sa iasa la lumina.
mintea era un imens desert, in care peisajul este mereu la fel. aceleasi dune la nesfarsit, acelasi soare, aceeasi culoare, aceeasi liniste sinistra si-acelasi vant prevestitor de moarte. nici urme de pasi, nici iluzia unei oaze pierdute in departare, nici tipatul stingher al unei pasari ratacite, nici umbra palida a unui nor lenes pe cer. tacere, liniste, singuratate.
implora ideea si povestea macar sa se iveasca dintre gandurile care nu se opreau din alergat. macar sa stea o secunda si sa le prinda. macar sa gaseasca un inceput sau un sfarsit, un mijloc sau chiar un cuvant. doar un cuvant. macar sa le vada. macar sa le auda. nu tipat, macar soapta. dar ele nu apareau. ramaneau intangibile in universul lor inghetat sau prizoniere intr-o inchisoare din care nu mai puteau sa evadeze.
ramaneau insensibile la rugaminti, la ordine, la implorari, la ispite, la amenintari. se ascundeau de ganduri, de priviri, de vocile interioare care le strigau, de acele naluci care asteptau sa le prinda, sa le inlantuie si sa le astearna pe hartie. fugeau de ele insele, de realitatea in care s-ar fi putut transforma.
aseza creionul pe mijlocul caietului, trase snurul in semn de capitulare, apoi, cu privirea resemnata a celui obosit de asteptare, inchise copertele. se ridica de jos, arunca perna cu aceeasi nepasare pe pat unde aseza cu grija si caietul. se indrepta spre birou. cu gesturi mecanice inchise calculatorul. nu mai astepta, nu mai spera.
in acea zi, nicio poveste nu vroia sa se nasca. dar, undeva, intr-o parte uitata de minte, un gand striga mai tare, trezi un ecou si o samanta de idee incolti. si, in tacere si liniste, pierduta printre praf si lacrimi, simti cum incepe sa infloreasca.
azi nu scria nicio poveste, dar maine incepea cu ea…
