tot timpul din lume

De cand am revenit din India, sunt intrebata frecvent: cum a fost? Ti-a placut? Ce ti-a placut cel mai mult? Iar eu mai mult de ”A fost extraordinar” nu reusesc sa transmit. In schimb, daca as putea transpune in cuvinte expresia fetei mele atunci ar suna cam asa „o experienta extraordinara, atata liniste si atata bucurie, sunt recunoscatoare ca am trait experienta aceasta. Ce dor imi e de India. As mai pleca.” Si se adauga un oftat profund.

Momentele cele mai frumoase din aceasta calatorie mi s-au tatuat pe retina si pe suflet si le-am asociat pe fiecare cu cate o expresie, care le descrie esentialul.

“Muntii acestia pe care ii cari in spate, erau acolo ca sa ii urci”. Expresia aceasta mi-a rasunat in urechi aproape pe tot parcursul drumului spre varful muntelui unde, intr-o dimineata am facut o meditatie in tacere. Drumul cu multe pante si urcusuri era adeseori provocator, in jur liniste si vegetatie verde si bogata, aer rece de dimineata, atentia fiecaruia era intoarsa in interior. Toti din grup mergeam in tacere, fiecare in ritmul si cu gandurile sale. Ultima parte a drumului insa a fost cea mai mare provocare: urcus abrupt, pe stanca. Imi simteam bataile inimii direct in urechi iar fata avea diverse nuante purpurii. A fost un moment in care imi venea sa zic: ma dau batuta, ma intorc la ashram. Insa, in loc sa fac asta am inceput sa imi repet in minte On Namah Shivaya! Si cu Om Namah Shivaya inainte am reusit sa ajung in varf. Iar acolo, in timp ce meditam, s-au linistit si bataile inimii, s-a linistit si mintea. Iar cand a rasarit soarele a meritat tot efortul. Daca m-as fi intors, as fi regretat toata viata. Era doar un rasarit, ar spune unii. Nu si pentru mine. Era un rasarit cu liniste, era o victorie a mea in fata mea, era un rasarit de soare in India vazut de pe un varf, era un nou inceput. De-abia in acea dimineata am inteles ca muntii doar se urca, nu se cara in spate…

Om Namah Shivaya – Cuvintele sunt energie si emotii. De acest adevar m-am convins la Talent Show in ashram. Nu am nici ureche muzicala si nici voce, iar orele de muzica din scoala generala in care trebuia sa cant erau cosmaruri. Iar atunci cand Simo ne-a inscris la Talent Show sa cantam un colind, in mintea mea rezultatul era deja stabilit: dezastru si rusine. Doar ca nu a fost deloc asa. Am urcat pe scena 12 femei care am pus in colind toata emotia pe care o aveam, care ne-am invins rusinea, teama si propriile scenarii. Si am reusit sa transmitem celor 200 de persoane din ashram exact asta: emotie. Sa canti colindul “O ce veste minunata”, in ashram, cu roata lui Shiva in spate, cand afara e vara si tu mai ai o saptamana pana la Craciun este o senzatie incredibila.

“Inchide ochii si intalneste-te pe tine”. Pare un mesaj prea profund pentru un tricou, nu-i asa? Doar ca, tricoul il purta in ashram un canadian care statea 6 luni in India. Iar la Satsang asta faceam cu totii de doua ori pe zi – ne intalneam pe noi. In meditatia in tacere, intr-o tacere atat de profunda incat aveai senzatia ca auzi cand se ridica ceata dar si atunci cand cantam mantrele si kirtan-uri. Pare ciudat sa te intalnesti pe tine cand in jurul tau mai sunt alti 200 de oameni care canta? Probabil ca da, doar ca in energia acelor chant-uri, putine lucruri mai par imposibile sau ciudate. In acea energie, descoperi multe lucruri in tine.

Om Namah Shivaya e mantra mea personala, iar in India m-a insotit mereu. Insa, pentru toata experienta India, Twameva Mata Cha Pita Twameva este cea mai potrivita. Putem sa ii spunem Dumnezeu, Buddha, Allah, Jehova sau cum vrem. Putem sa credem sau nu, dar in Universul acesta pe care il locuim exista o forta mai puternica decat orice, care ne conduce spre destinul nostru si, in care, daca nu avem incredere e degeaba. Nu ca e pacat, ci pentru ca ne ratam noua insine experiente.

Viata ne duce intotdeauna acolo unde trebuie sa ajungem. Noi doar nu trebuie sa ii stam in cale.