azi am o stare in care as vrea sa fug de lume si, mai ales, de mine. as vrea sa fug de gandurile mele, de ceea ce simt, sa impachetez fricile si toate emotiile negative si lacrimile si sa le arunc undeva.
as vrea sa fug de deciziile proaste pe care le-am luat (desi in acel moment a fost ceea ce simteam si ceea ce parea cel mai bine), sa fug de starea de asteptare in care ma aflu, de perioada in care explorez o multime de senzatii si emotii noi, de situatii care se repeta la fel ca acum cativa ani, de lucruri care incep frumos si se termina prost sau nu se mai continua in niciun fel, de lacrimi, de senzatia de amorteala in care ma aflu, de inertia cu care ma misc, de gandurile negre ca situatia nu se va mai indrepta.
as vrea sa arunc masca de om vesel si optimst pe care o port zilnic, sa abandonez lupta pentru a-mi fi bine si pur si simplu sa nu ma mai zbat, sa ma opresc pe un tarm de mare si sa tip: Nu mai pot! vreau o minune! si apoi sa stau si sa uit.
as vrea sa pot sterge dorul de locuri si de persoane pe care-l simt permanent, sa sterg gandurile ca poate nu voi mai ajunge niciodata sa calatoresc si sa vad locurile la care visez, sa sterg senzatia aia infioratoare de singuratate chiar cand esti inconjurat de oameni dragi, trecutul de care nu reusesc sa ma despart si la car ema intorc mereu ca la un refugiu. as vrea sa nu mai astept un telefon care nu va veni niciodata si o poveste care nu se va intampla. as vrea sa pot privi spre un viitor pe care mi-l conturez singura si sa fac un pas inainte. macar un pas. sa reusesc sa scap de senzatia de inghet care m-a cuprins si se intinde la tot ce e in jurul meu. vreau sa se intample ceva.
ma uit la vietile altora ca la un film, in timp ce viata mea e doar un afis, iar eu vreau sa fiu actrita. si am permanenta senzatie ca viata e in alta parte, nu aici unde ma aflu eu.
si m-as dezbraca de mine, de tot ce nu-mi place la mine si as arde acele lucruri pentru a sterge orice urma ca a fost candva ceva rau sau negru, doar ca nu-mi gasesc fermoarul, nu gasesc iesirea. as vrea sa am curajul sa cred cu toata fiinta ca tot ce ni se intampla e spre binele nostru, altfel nu ni s-ar intampla. dar nu-l am. n-am nici macar curajul de a-mi infrunta propriile frici, alegeri si idei fixe.
si as putea sa fug de toata lumea, sa ma ascund de toti si sa privesc la un orizont nesfarsit de apa si sa uit de tot ce ma inconjoara. dar unde fug de mine? oare pot sa uit de mine? cu mine trebuie sa traiesc…si inca n-am invatat sa fac asta.
