aceeasi casa pe care o vedea zilnic, acelasi oblon ridicat doar pe jumatate la fereastra de sus, aceleasi geamuri inchise mereu si in spatele carora nu vedeai niciodata siluete sau miscari, aceeasi usa mare cu arabescuri de fier care nu se deschidea, acelasi gard acoperit de verdeata si aceeasi poarta pe care ar fi vrut sa o impinga si sa intre in universul magic al acelei curti.
aceeasi senzatie de singuratate, acelasi aer de pustiu si gol, de abandon si de pierdere, acelasi sentiment apasator de dezolare si acelasi aer de tacere in care se scufunda intregul univers, acelasi mister care o facea fascinanta si aceeasi aroma de inaccesibil care punea un semn interzis pe gard.
trecea aproape in fiecare zi pe acea strada, dar nu stia nici acum numele ei. nici numarul nu l-ar fi retinut, daca privirea nu i-ar fi surprins intamplator placuta ascunsa sub cateva crengi de iasomie. iar mintea a zambit atrasa fiind de numar: 33. era fascinata de 3-uri. nimic mistic sau simbolic, doar ziua ei de nastere. si facea parte din acea categorie de oameni pentru care ziua de nastere este evenimentul cel mai important din intregul univers. asa a retinut un numar care nu avea legatura cu nimic, care nu insemna nimic, un strain intr-o ecuatie plina de cunoscuti. dar, in cele cateva luni de cand o remarcase, devenise singura constanta dintr-o situatie in permanenta schimbare, reperul pe o mare continuu agitata si tulbure, zambetul de dimineata agatat de un vis schiop, mirosul de iasomie si trandafiri asociat cu insasi vara si care se impregnase in aerul din jur. poate totusi nu era chiar un strain.
era maestra in sanse pierdute si in oportunitati irosite, cum altfel ar fi putut sa treaca pe langa usa deschisa si sa nu intre? si nu o data, ci de doua ori. vazuse usa deschisa, o invitatie la o calatorie in imaginar sau la dezlegarea unui mister. o deziluzie sau o aventura fabuloasa? nu avea sa stie niciodata, pentru ca poarta ramasese inchisa, nu pasise pe aleea de ciment si nu urcase cele cateva trepte. ramasese un simplu trecator de pe trotuar.
maestra in planuri de eludare a adevarului, in strategii de camuflare a fricii sub masca scuzelor mai mult sau mai putin plauzibile. maestra in lipsa de curaj.
iar acum, totul era inchis: usi, poarta, geamuri. iar toamna care incepea sa domine orasul arunca deja haina grea si roasa a dezolarii peste casa ei din turta dulce. florile de iasomie trecusera de mult timp, florile de trandafir se uscasera, doar tulpinile se transformasera in sulite stinghere inaltate dezorientate spre cer. iarba de pe jos era aproape arsa de caldura si de soare, amesteca printre praf si pamant, se pierdea si transforma in hrana pentru sol. sau ar fi putut sa se transforme daca ar fi plouat macar un pic. un palc de plante de porumb ramase vesnic sterpe crescute inalt pana aproape de primul etaj parca impinse de curiozitatea de a vedea ce se ascunde in spatele zidurilor groase, isi indoia trist si resemnat frunzele, curbandu-se spre jos si disparitie. 2 pungi de gunoi din plastic mat in care fusesera stranse frunze, tulpini uscate, crengi imbratanite si invinse de bataia vantului, fusesera uitate de saptamani in stanga scarilor cenusii. un tomberon umplut pana la refuz cu resturi si cu urmele verii din gradina, din care se ivea un brat de frunze de porumb neroditor si curios, impiedicand capacul sa aiba o pozitie normala, era in aceeasi stare de multe zile, pierdute la sirul numaratorii. curtea isi pierdea incet din mister, din secrete. se dezgolea si dezvelea pierzandu-se in cotidian, obisnuit si efemeritate.
murdar, tristete si singuratate. pustiu si abandon. batranete, praf si intuneric. liniste, tacere si povesti uitate. doar atat ramanea din visul colorat al unei veri frumoase si pierdute…si usile inchise…si sansele ratate…
