Vine un moment cand te opresti. Nu din a simti sau a-ti pasa ci din a arata asta. Un moment cand nu mai faci niciunul din lucrurile pe care le faceai de obicei. Nu mai urezi saptamana usoara, nu mai dai mesaje, nu mai suni, nu mai cumperi vederi sau felicitari si nu le mai trimiti, ratacesti agendele in care erau notate adrese, nu mai faci glumele voastre si nici nu mai spui mi-e dor de tine, nu mai urezi Sarbatori Fericite iar zilele de nastere se pierd in obsinuitul zilelor comune. Te retragi in tine si din voi.
Ramai acolo undeva. Intr-un colt, intr-o margine de amintire, in departare dar acolo.
Si cauzele sunt atat de multe. Uneori nici nu le mai stii exact. Simti doar fractura aceea care a inceput ca o simpla crapatura aproape invizibila dar a devenit rapid prapastie. Si oricat de mult ai incerca sa o repari nu ii gasesti nici cauza si nici leac.
Dar uneori unul din voi lasa garda jos sau se lasa purtat de amintiri si arata ca inca ii pasa. Si atunci, daca sunteti suficienti de norocosi, lucrurile se reiau de unde au fost lasate. Ca si cand nu ati mai fi vorbit de cateva ore totul se aseaza firesc in locurile obisnuite.
Alteori insa, distanta e prea mare si distruge. Vorbele sau gesturile tale sunt in gol, raman fara ecou. Si atunci intelegi ca relatia a ajuns la punctul final si ca, oricat ai simti tu, dincolo nu mai e nimic.
Relatiile isi au si ele durata de viata.
Intretinute corespunzator, cu multa sustinere, cu spatiu dat celuilalt, cu intelegere, incredere si cu mult suflet pus si multa atentie acordata, pot dura o viata intreaga. Unele insa expira mai repede.
Poate au avut doar mici defecte si nimeni nu si-a dat interesul sa le repare sau poate atat le-a fost dat sa dureze.
Sunt alegeri. Ale noastre sau ale altora dar la care trebuie sa ne conformam si cu care invatam sa traim.
