– Mi-a fost dor de tine…
– A venit primavara. E cald afara.
– M-am gandit des la tine…dar mi-a fost teama sa…
– Au inflorit magnoliile! Ele au fost primele…
– As fi vrut sa-ti scriu mai des, sa te sun mai des….as fi vrut sa fim mai aproape…
– Sunt atatia pomi plini de muguri si de frunze verzi proaspete…
– Te iubesc…
– Afara miroase a primavera …si a ploaie. Va ploua curand….
– Dar mai mult de atat nu pot….
– Au inflorit magnoliile! Si e tarziu… (prea tarziu pentru noi doi)
O conversatie imaginara intre doua singuratati, intre doua povesti imposibile de iubire, intre doua vise prinse la trecerea dintre noapte spre zi. Franturi dintr-o vaza sparta si lipita cu grija la loc, dar cu crapaturile vizibile si cu mici piese lipsa. Nu mai avea cum sa fie la fel…si nimeni nu mai pretindea ca ar putea fi…
Se uita in oglinda. Nu recunostea nimic din imaginea din fata ochilor. Parea mai degraba o poza in marime naturala a unei necunoscute decat propria reflexive. Parul era mai inchis si mai scurt decat isi amintea. Parea si mai inalta decat se simtea. Fata zambea mult mai mult decat realizase in tot acest timp, iar ochii erau altfel: mai mari, mai luminosi, mai albastri, mai aproape de culoarea marii. Iar rujul rosu de pe buze nu era deloc ceva ce o caracteriza, desi I se potrivea manusa. Fusese mereu asa de slaba sau slabise de curand? Oricum era cu totul altfel decat isi amintea. Imaginea era o radiografie tridimensionala a unei stari, mai degraba decat a unei aparente. Se uita cu atentie la oglinda, la ochii care o studiau plini de curiozitate, la corpul pe care nu-l vazuse niciodata dar pe care il recunostea ca fiind al ei. Intinse mana si, in cateva secunde, doua palme se atinsera, se stransera si doua fiinte se imbratisara. EA – asa cum nu se vazuse si nu se percepuse niciodata.
Picioarele se scufundau adanc in nisipul fierbinte si plin de scoici sfaramate. De fiecare data cand mai facea un pas, in jur se ridica o pulbere fina aurie ca un praf magic ce alunga tot raul: particule aproape invizibile de nisip, aschii delicate din sideful scoicilor aruncate de apa pe tarm, alge uscate de soare si rupte in bucati de timp si de vant. In urma pasilor ramaneau doar niste goluri fara forma si fara fond. Nu o putea urmari nimeni, daca ar fi fugit de cineva sau de ceva. Dar pasii se grabeau doar spre mare. Apa era rece prima data cand iti atingea talpile. Si la fel de rece I se parea dupa primele douazeci de valuri care trecura grabite spre plaja. Apoi incepu sa se obisnuiasca sau apa se incalzi de la soare…era undeva departe, plutea deasupra oceanelor si a marilor. Vedea insule pustii, vase plecate in expeditii curajoase sau in calatorii lungi prin lume cautand mereu un maine suspendat intre alte zile, orase scufundate si disparute de secole ale caror locatii exacte nu erau stiute de nimeni, vulcani aparent linistiti dar care se pregateau sa erupa ca un foc de artificii, stanci stinghere si triste care asteptau calatorii pentru a fi admirate, zone pline de ceata ocolite si temute de toti cei ce se avantau pe mare, faruri care ramaneau singurul reper si singura speranta pentru cei prinsi intr-o furtuna, stoluri de pasari aducatoare de vesti…si multa liniste…linistea de a privi de sus, cu detasare, toata viata care se petrecea jos. Si apoi o voce care o chema, o aduse inapoi pe tarm, cu picioarele scaldate de marea sarata…
Mergea grabit pe strada. Parea linistita insa cu greu isi putea tine sub control fluturii care vroiau sa-si ia zborul din interiorul ei spre exterior. Nu stia daca zgomotul pe care il auzea erau bataile inimii sau aripile colorate si pline de nerabdare ale fluturilor care vroiau sa fie eliberati. Se temea ca va intarzia, insa privind ceasul temator, o clipa, realiza ca ajungea prea devreme…se opri debusolata si se intreba: Ce fac? Incetini pasul, zambi larg, se uita la cerul albastru, la norii albi pufosi care pareau facuti din crema de lapte, la pomii inmuguriti, la copacii infloriti, la ferestrele caselor, la garduri si la pisicile grase care se strecurau printre tufe de flori sau prin gardul viu cersind o mangaiere si un alint.
Si dintr-o data se facu liniste. Fluturii au spus ramas bun si au colorat cerul cu aripile lor starnind un vant aducator de zambete. Undeva, intr-un loc fara importanta, doi oameni se pierdeau intr-o imbratisare.
– Ai vazut? Au inflorit magnoliile….
– Mi-a fost atat de dor de tine….
