colivia de fluturi

isi tinea oamenii dragi inchisi ca intr-o colivie pe care o purta tot timpul cu ea. nu-i lasa nicio clipa sa plece pentru ca-i era prea teama de rupturi, de pierderi si de suferinta. pierduse cativa prieteni si nu a mai gasit drumul spre ei si de atunci ceilalti erau prizonierii fricilor. prizonierii unei iubiri neconditionate dar totusi egoiste. prizonierii unui vis aflat la granita cu cosmarul. prizonierii fricilor care-i controlau fiecare gand. prizonierii obsesiei de a controla totul. prizonierii sperantei ca astfel lucrurile vor ramane mereu la fel, ca astfel oamenii dragi vor ramane in viata ei pentru totdeauna. prizonierii incremenirii care bloca schimbarea. prizonierii trecutului care era inca prezent si nu devenise trecut.
unde era ea erau si ei. calatoreau cu ea, visau cu ea, iubeau cu ea, plangeau cu ea. traiau o viata in comun. o viata fara secrete. o viata transparenta in care nu exista loc de ascunzisuri. o viata in care usile nu se inchideau, o viata in care nu exista unul ci toti. o viata fara singuratate. sau asa isi dorea ea. pentru ca uneori tacerile dor mai tare intre mai multi oameni. pentru ca a spune tot nu inseamna mereu a fi sincer. pentru ca o viata in comun echivaleaza uneori cu pierderea indentitatii tale. pentru ca instrainarea e fireasca si viata nedreapta in unele ocazii. dar iubirea…iubirea n-ar trebui sa fie niciodata o colivie. o inchisoare.
fiecare isi avea propria poveste, propriul vis. unele deveneau realitate, dar cele mai multe ramaneau condamnate sa existe doar intr-o parte de suflet sau minte. erau dorintele ei pentru ei sau destinul pe care il crease ea pentru ei. un destin pe care ei nu aveau alta sansa decat sa-l accepte. iar ea nu intelegea ca traseul pe care-l desenase pentru ei, nu era si cel potrivit pentru fiecare din ei. a-i spune ei ca fiecare om are propria vointa si liberul arbitru de a-si alege drumul era sinonim cu a striga de sub apa cand te scufunzi. inutil si imposibil.
era absurda si egoista, insa oarba nu. vedea adevarul in ochii celorlalti. dar ce vina avea ea ca nu-l putea accepta? ca fricile o controlau cu totul? ca nu vedea in schimbare nimic bun? de ce era vinovata? ca se temea prea mult de necunoscut? ca vroia sa aiba mereu aproape oamenii pe care-i iubea? cum poti acuza pe cineva pentru asa ceva? si oare chiar e o vina sa-ti fie frica?
si astfel trecea timpul. ca o poveste despre lumi si ganduri paralele. ca o poveste in care finalul este intarziat cu fiecare pas, dar stii ca pandeste din urma. si timpul isi curgea nisipul in acea incremenire in care se intampla totul si nimic deosebit. doar timpul trecea, viata era in alta parte. ii ocolea si pe ea si pe ei.
statea pe mal si se uita la valurile oceanului care se spargeau in fata ei. se uita la pescarusii care se roteau deasupra unui punct. asculta zgomotul pietrelor si al scoicilor aduse de apa la tarm. vedea cum culorile se combina, se modifica, se pierd in lumina soarelui care apunea. si se simtea la capatul lumii. nu vedea decat apa si cer sau cer si apa. in departare nu le mai puteai deosebi.
intinse mana in spate si cu o miscare brusca deschise usa coliviei. apoi inchise ochii. vroia sa vada intunericul. mintea ei repeta la nesfarsit aceleasi cuvinte: “oamenii au dreptul sa intre si sa iasa din viata ta dupa bunul lor plac.” nu-si amintea cine i le spusese sau de ce i se fixasera cu atata putere in ganduri. dar ii rasunau in urechi in continuu. pana si zgomotul vantului si al valurilor sparte se pierdea sub puterea cuvintelor. nici nu mai avea notiunea timpului. ramase imobila si cu ochii inchisi pe malul oceanului. era singura de acum. plecasera si pescarusii, valurile se domolisera, lumea se scufunda in noapte.
si totusi, parca printre cuvinte mai auzea ceva, o muzica, un sunet de aripi in zbor. deschise ochii dar nu vazu nimic. era doar intuneric. doar noapte. pana cand ochii se obisnuira cu negrul. si atunci ii vazu. multi dintre ei erau in jurul ei, altii se indepartasera, altii disparusera cu totul. poate aveau sa mai revina candva. nu stia. poate nici ei nu stiau. erau liberi sa aleaga. nu-i iubea mai putin, nici mai mult. ii iubea la fel. erau tot ei. tot ei ai ei.
se ridica de pe nisip si arunca in ocean colivia. atunci auzi acleasi fosnet de aripi batand puternic. cu coada ochiului vazu ca acum si ea avea aripi ca si ei. si ea era libera acum. si ea fusese captiva intr-o colivie…probabil chiar a ei…

Posibil sa va placa si ...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *