Cred ca l-am iubit.
Altfel nu stiu sa-mi explic fluturii din stomac, genunchii care mi se taiau atunci cand eram in preajma lui, zambetul larg si privirea tampa pe care le aveam de fiecare data cand vorbeam, tresarirea interioara atunci cand il vedeam dupa mult timp.
Altfel nu stiu sa-mi explic de ce o voce din interior tipa atat de tare incat ma gandeam ca o vor auzi toti: E el! E el! atunci cand l-am intalnit, de ce imi batea inima cu atata putere incat aveam senzatia ca-mi va iesi din piept spre el tragandu-ma in zbor dupa ea.
Altfel nu stiu cum sa-mi explic de ce am adoptat atatea lucruri care ii placeau lui, de ce el a fost centrul iar eu am orbitat in jurul lui ca o planeta in deriva.
Altfel nu stiu cum sa-mi explic de ce ma incantau dovezile de afectiune, grija pe care o avea de mine, micile atentii si acele detalii nesemnificative pentru altii dar pe care el si le amintea surprinzator de exact.
Altfel nu stiu cum sa-mi explic de ce am iertat fiecare atitudine de copil razgaiat, fiecare rautate rostita si fiecare cearta pornita din nimic.
Altfel nu stiu cum sa-mi explic de ce am continuat sa sper chiar si atunci cand realitatea imi arata un evident prea clar.
Altfel nu stiu cum sa-mi explic de ce am acceptat asa de usor ca a uitat, ca fericirea lui a insemnat un alt drum si altcineva.
Cred ca l-am iubit. Dar cred ca el m-a iubit mai mult pentru ca m-a fortat sa ma vad pe mine printr-o lupa si sa pun in ordine toate piesele pe care le dezmembrasem din mine. Cred ca m-a iubit mai mult pentru ca m-a fortat sa ma uit in oglinda si sa ajung la reflexia pe care doream sa o vad acolo.
Cel putin asa cred…
