Doi îngeri se ţineau de mână pe plajă şi priveau dincolo de valuri… Un lan de rapiţă înflorită, o mare galbenă strălucitoare şi un cer albastru care prin contrast părea prevestitor de furtuni. Un soare fierbinte imens transpus pe pământ în flori ce se înălţau spre nori pufoşi ca vata de zahăr grăbiţi către un spectacol de circ. Jos pe pământul uscat şi aspru, aproape de rădăcini, printre plante ale căror tulpini acoperite de ţepi mici lăsau urme sângerii pe corp, doi şerpi îşi trăiau pasional povestea de dragoste. Alergau dărâmând bulgări uscaţi şi ridicând în aer coloane de praf, loveau plantele care tremurau apoi ca străbătute de un o presimţire cutremurătoare, se întâlneau, cu trupurile lipite şi împletite se ridicau spre cer ca o făclie de iubire dintr-un singur lanţ de ADN. Şi peste toată această iubire se revărsa căldura unei zile toride de mai şi liniştea unei lumi ascunse la umbră în spatele perdelelor de care nu vedeau nimic. O şosea pustie ca o linie cenuşie printre dealurile verzi de-abia înflorite, o zi obosită care se grăbea spre seară, un soare rege care încă nu învăţase cum se dozeze lumina şi căldura, un vânt liniştit ca o şoaptă abia rostită la graniţa dintre somn şi trezire, borne rutiere care nu aveau nicio destinaţie scrisă. Un drum în mijlocul lui nicăieri sau o cale deschisă spre oriunde. O maşină neagră spărgând cu viteză aerul, lăsând în urmă doar crengi deranjate de zgomot şi senzaţia stranie că s-a întâmplat ceva dar fără a se ştii ce anume. O maşină alergând spre viitor sau fugind de trecut, un ac dezorientat pe o busolă care nu reuşeşte să găsească nordul. În spate canale identice cu apă tulbure pe care se pregăteau să înflorească nuferii. În faţă valuri sărate aducătoare de scoici sparte şi de bucăţi banale de sticlă transformate în comori. Speranţe înfrânate, frici, tristeţi, lacrimi, poveşti pierdute, iubiri de copii, cuvinte nerostite, toate învelite într-o catifea croită de ani, aruncate pe drum ca un bagaj murdar de care ti-e ruşine şi pe care vrei să-l pierzi. Şi de undeva din necunoscut, se auzea o rugăciune ca o cântec de dor: Te rog pe tine Mare Neagră cum l-aş ruga pe Dumnezeu…. Un oraş în care ploaia, soarele şi ninsoarea se întâlneau de câteva ori în aceeaşi zi. Clădiri vechi cu aspect medieval, cu uşi ca porţile grele ale unor palate, cu ferestre mari şi obloane obosite de timp şi amorţite de nemişcare, copleşite de greutatea lor şi a amintirilor, cu ziduri de piatră la fel de cenuşii ca dalele trotuarelor. Vile cochete, moderne, strălucitoare, desprinse parcă din manualele de istoria artei. Palate acoperite de poveşti triste şi pline de durere, pe care le vedeai doar de departe şi de care nu te puteai apropia fără să fii doborât de energia neagră a trecutului. Turnuri cu pisici sau stele în vârf sau turle înalte care te ghidează mereu şi care luptă mereu cu vântul şi ploaia, sperând că va învinge soarele. Figuri împietrite sculptate pe faţade sau ascunse în spatele unor uşi mari din fier şi sticlă care te lasă să vezi doar o parte din realitate, forţându-ţi imaginaţia să completeze restul. Un oraş în care renaşte speranţa, în care ploaia nu spală culorile, în care se vorbeşte zâmbind, în care se priveşte în sus, în care tramvaiele vechi nu par demodate ci desprinse din filmele alb-negru ruseşti. Bucăţi de chihlimbar colorat ce ţin captive secrete care nu vor fi dezvăluite niciodată, pulovere groase din lână ce miroseau a bunici şi a iarnă la gura sobei. Din vitrina unei librării, doi elefanţi graşi şi veseli de pluş priveau cum viaţa se desfăşoară zilnic în ritmul ei. Un zid înalt şi cenuşiu ca un cer de toamnă, bătrân ca un magician ce şi-a uitat vârsta colorat cu desene din graffitti de tineri care nu mai ţin cont de trecut. O poartă cu sculpturi albe din marmură împletite ca într-un dans din timpul Renaşterii, nealterată de prezent, vestigiu ciudat şi dovadă reală a istoriei pentru cei care nu vor să creadă sau cărora nu le pasă. Trecut, prezent şi viitor legate pe aceeaşi stradă în câţiva metri de beton şi piatră. Trecători obişnuiţi cu peisajul sau turişti uimiţi de împletire, amuzaţi, întristaţi sau ,pur şi simplu, indiferenţi. Forfotă, vitrine goale ca nişte oglinzi care te îndemnau să intri şi să descoperi ce e de partea cealaltă, magazine revărsate în stradă, terase şi mese de la care priveau ochi curioşi sau la care se petreceau fragmente de viaţă. Miros de ciocolată, de bujori şi de primăvară. Glasuri vorbind o altă limbă, părţi de conversaţie, sărutări furate, cupluri ţinându-se de mână temători să nu se piardă. Copii alergând porumbeii ameţiţi din micile pieţe, doamne răsfoind interesate revistele de modă cu ultimele tendinţe, tineri pierduţi în paginile unui roman captivant şi ignorând realitatea din jurul lor, un cuplu care observa lumea, încercând să le descifreze secretele, apoi povesteau despre întâmplările petrecute în lipsa celuilalt. Vorbeau despre ei, despre fiecare din ei şi despre amândoi, făceau planuri şi inventau tradiţii, îşi aminteau de trecut, căutau explicaţii şi încercau să vindece răni. Se plimbau aparent fără sens, zâmbeau şi erau doar ei în toată mulţimea de pe străzi, savurau cafele şi îngheţată în frigul care îi învăluia, uitau de timp, răsfoiau cărţi şi descopereau împreună altceva. În faţa unui magazin de parfumuri, o întrebare timidă: Ce soir ou jamais? Şi răspunsul rostit pierdut printre zâmbet: Pour toi, sera toujours ce soir! Dar din conversaţie rămâne doar speranţa…. Doi îngeri se ţineau de mână pe plajă şi din priviri îşi povesteau amintirile…şi buzele unuia rostiră cuvintele gândite de amândoi: Lung a mai fost drumul spre tine!
