Sunt drumuri care te duc departe, pe un tarm de ocean sau la marginea pamantului, altele te duc cativa metri mai in fata si de intrebi de ce ai mers pe ele. Sunt si drumuri care te indeparteaza de la traseul initial ca mai apoi sa te gasesti exact in locul de unde ai plecat, ferindu-te de furtuni sau altele care par labirinturi din care te temi ca nu vei gasi iesirea iar intr-un final sa vezi o poarta ca o oaza in desert. Mai sunt unele atat de pline de obstacole, cu vanturi inghetate si ploi reci pe care la fiecare pas te intrebi de ce le-ai ales si unde sunt cararile ocolitoare, iar altele lungi si drepte prin desert si soare orbitor unde te intrebi daca ai ramas singurul supravietuitor al unei civizilatii disparute. Exista si autostrazi pe care mergi atat de repede, incat totul trece fulgerator pe langa tine si nu intelegi nimic din tot ce e in jur. Sunt drumuri pe care mergi cautand raspunsuri la intrebari pe care nici tie nu ai curajul sa ti le adresezi cu voce tare si la finalul carora speri ca vei gasi ceea ce sperai. Pe altele pleci cu gandul ca te vei imbarca intr-o aventura in care descoperi comori mai mari decat iti poti imagina. Sau alteori te fortezi sa mergi pe orice carare care-ti apare in cale doar pentru ca trebuie sa pleci, pentru ca simti ca a ramane in acelasi loc te omoara. Uneori fugi ca la maraton, te iei la intrecere cu tot ce e in jur, sperand ca ajungi mai repede la destinatie iar linia de finis intarzie sa apara, obosesti si slabesti ritmul simtind ca-ti iese inima din piept si dupa un timp iti reiei cursa cu avant mai mare ca inainte. Sunt drumuri pe care mergi in intuneric, fara harta si fara instructiuni, ghidat de instinct sau de cateva semne razlete pierdute de altii din inaintea ta, la finalul carora speri sa ajungi la lumina, gandindu-te ca dupa fiecare noapte urmeaza o dimineata. Altele sunt atat de pline de lumina, incat vrei sa folosesti un nor ca umbrela iar umbra din tine se intinde atat de mult incat doar un inger o mai domoleste. Sunt drumuri pe care mergi cu smerenie precum intr-un pelerinaj la Ierusalim, Mecca sau Etchmiadzin, rugandu-te cu ardoare pentru un miracol ca ultima salvare dintr-o prapastie adanca, pe care induri fara cracnire orice intemperie si oboseala, pe care plangi sperand ca lacrimile vor sterge tristetea cu care te lupti si pe care le parcurgi pana la capat calauzit ca de o lumanare doar de speranta. Drumuri la al caror capat primesti cadou cel mai frumos miracol – curajul. Curajul de a vedea cerul, de a cauta o iesire din prapastia care ti-a devenit casa, de a alege un alt drum si de a-ti pastra credinta. Sunt drumuri pe care mergi singur fara sa-ti fie teama, altele pe care ai alaturi toate fricile tale, de fantome din trecut si viitor ca intr-un roman de Charles Dickens, drumuri pe care tresari la fiecare pas sperand ca se termina mai repede sau care vrei sa nu se sfarseasca niciodata. Mai sunt drumuri pe care mergi insotit, mana in mana, si te simti atat de singur incat ai senzatia ca te vei sparge in mii de bucati de durere. Iar alteori nu mergi ci dansezi strangand in brate pe cineva calauzit de o muzica pe care o auziti doar voi, fara atentie la detaliile din jur, bucurandu-te doar de dans si de melodiile din voi. Sunt drumuri la care conteaza doar punctul final de sosire si altele la care te bucuri doar de calatorie lasandu-te in voia destinului sa te duca acolo unde trebuie sa ajungi. Sunt multe drumuri si toate duc undeva, unde speri sa ajungi, unde nici nu te astepti sau unde nu ai fi vrut sa ajungi. Dar toate drumurile duc, de fapt, spre tine….