cand e prea mult intuneric in jur, urc pe scara pe care o tin ascunsa in tavan si ajung la luna. acolo ma ascund intr-un loc de unde nu ma vede nimeni, imi aprind o veioza din stele si privesc lumea de jos ca pe un musuroi de furnici sau citesc mesajele lasate de comete in traseul lor prin univers. iar cand obosesc, adorm invelita intr-un nor cald.
cand e prea mult frig si simt ca devin o statuie de gheata, ating cu mana soarele pe care l-am cusut de perdea si in jur e vara imediat. caldura topeste asfaltul, fantanile arteziene racoresc peretii de beton, fluturii si buburuzele coloreaza aerul, vantul lenes estompeaza sunetele, miroase a flori,a praf si a ploaie scurta ce va spala uratul de pe pamant. si cand toti se ascund la umbra si la racoare, eu hoinaresc in voie si imi inventez prooriul oras.
cand sunt prea obosita sa mai caut si sa mai merg pe drum, strang in palma scoica pe care o port mereu in buzunar si intr-o clipire de ochi simt nisipul sub talpi si apoi apa sarata a marii ma invaluie. pe mal, privesc valurile si incerc sa vad acea linie fina in care cerul devine mare si marea devine cer, simt miros de alge, vantul imi mangaie fata si-mi creeaza un haos in par in timp ce-mi fura gandurile, aud doar sunetul apei fericite ca imbratiseaza uscatul si care apoi se retrage tematoare in larg. tipetele pescarusilor care se pierd in seara, firele de praf ce ma acopera, sarea care nu-mi raneste ochii sau buzele, racoarea ce invaluie tarmul, linistea care se lasa, nisipul care ma inveleste, apa care-mi atinge spatele, pietrele care se strang in jurul meu…si corpul meu devenit o cochilie ce poarta sunetul marii.
cand ploua prea mult si cerul imprumuta cenusiul orasului,imi inchid umbrela mov, imi opresc pasii grabiti sa ajunga la caldura si las apa rece sa-mi atinga mainile si fata, sa provoace cutremure in mine, sar sotronul in balti si nu mi-e frica de stropii care-mi murdaresc pantofii si ciorapii, iar hainele se topesc, se contopesc cu pielea. ascult zgomotul picaturilor pe pervazul ferestrelor, vad pasarile si cainii scuturandu-si penele si blana si aruncand in ploaie mii de stropi de apa, zambesc la trecatorii care alearga, ma intristeaza copacii ale caror ramuri plang…si atunci parfumul meu transforma peisajul intr-o livada de portocali in floare.
cand mi-e prea teama, cand frica imi paralizeaza orice gest si-mi ingheata vocea, cand pulsul meu devine zgomot de toba de atac, cand gandurile striga tot ce nu poate rosti vocea, cand spre mine se indreapta in goana mii de cavaleri in armuri, cand aud ragete de lei si ma simt singura si mult prea mica, ating o aripa de catifea a ingerului meu si las pamantului ofranda o carcasa…iar eu ma pierd prin nopti eterne si printre vise fara sens…