era un omulet grasun, cu mustatile stufoase si lungi usor arcuite parca desenate si desprinse din cartile de aventuri pentru copii, mic de statura si cu picioarele usor cracanate ascunse mereu in pantalonii largi care maturau trotuarele si pe care nu ii schimba niciodata. sau garderoba lui consta in nenumarate perechi identice. avea ochi albastri precum cerul unei zile senine de vara si privirea tipica a omului aflat mereu in cautarea unui mister si a unei aventuri, sustinuta de un zambet imprimat in coltul gurii. varsta sa era imposibil de banuit sau de ghicit. trasaturile fetei si ale corpului isi amestecau anii blocand calculatorul biologic care ar fi trebuit sa redea o simpla medie aritmetica.
prefera locurile retrase, neaglomerate si prefera sa se plimbe pe aleile aproape pustii ale unui parc decat sa traverseze printr-o mare de oameni stransi intr-o piata. se aseza singur pe o banca si nu incepea niciodata nicio conversatie cu nimeni. privea lumea din jur cu aceeasi expresie pe care nu si-o schimba niciodata si despre care ai fi ajuns sa te intrebi daca nu cumva este o masca. dar acest lucru s-ar fi intamplat doar daca l-ai fi observat macar in peisajul cotidian, fara a vorbi despre cazul intru totul ireal in care l-ai fi si urmarit pentru o perioada mai lunga de timp. stia toate stradutele nefrecventate decat de locatari sau de cativa rataciti sau singuratici care incearca sa-si innece gandurile plimbandu-se in nestire si la nesfarsit. cunoastea la fel de bine ca propria mana, toate aleile pitite printre blocuri sau case pe unde se incumetau sa treaca doar haite de caini sau pisici salbatice si sinucigase. pasii sai urmau la fel de perfect ca linia unei harti malurile catorva lacuri artificiale si a unor rauri care brazdau intamplator topografia orasului. vedea siluete alungite, mai degraba umbre insetate de visare si liniste cu care impartea acelasi traseu sau cu care se intersecta scurt pentru cateva secunde.
era printre putinele persoane care se bucurau de rasaritul soarelui in afara peretilor de beton, intampinand o noua zi cu un zambet aiurit pe fata sau contempland viitorul care refuza sa se lase vazut in razele astrului rege. era printre ultimii trecatori care se retrag in camera in plin intuneric, admirand cerul la fel de negru ca mina unui creion facut din carbune sau numarand stelele si intrebandu-se la fara raspuns care dintre ele este steaua lui sau ei norocoasa.
dar niciodata nu era singur pe drumul ales. in fata lui era mereu cineva. o tinta aproape sigura pe care o urmarea si o zi intreaga la nevoie. doar ca, in majoritatea cazurilor, urmarirea dura, cel mult, cateva ore. avea o abilitate aparte de a nu fi simtit de persoana in spatele careia mergea, se integra perfect in peisaj, parea ca un obiect decorativ pe care te astepti sa-l intalnesti in acel loc si care nu-ti starneste decat cel mai pur si mai constant sentiment de indiferenta.
in urma tuturor, el adulmeca aerul, ca un animal de prada, vrand sa stie cat de mult se apropie de tinta…pentru ca el simtea ceva diferit de toti ceilalti si diferit in toti ceilalti. simtea mirosul unor corpuri carbonizate dar care inca agonizeaza…sau cel crud al unor trupuri contorsionate pline de sange…sau cel ranced al organismelor grase care tipau de durere si se agatau cu disperare de stapan…
si daca el trecea permanent neobservat, din toata recuzita pe care o reprezenta, doar doua lucruri puteau fi remarcate (in cazul intru totul ireal in care cineva chiar ar fi facut acest lucru): sacosa cenusiu murdar cu o forma nedefinita parand cand sac cand geamantan si plasa de prins fluturi cu sita la fel de deasa ca a unei site. colectionar de specii rare? posibil…
cand simtea ca momentul potrivit este aproape, reducea distanta dintre el si celalalt, iar cand se auzea tipatul strapungator al oricarei fiinte care recunoaste sfarsitul si undeva pe jos ramanea doar o creatura schimonosita si tremuratoare, plasa si sacosa conduse de mainile sale dadeau un spectacol rapid si inedit de marionete. si apoi…..nu exista nicaieri nicio urma a ceea ce se intamplase, a ceea ce a fost…
el ramanea imobil, urmarind doar cu privirea silueta tot mai increzatoare a celuilalt indreptandu-se spre mai multa lumina si mai multa agitatie…
si cand celalalt se indeparta prea mult, cand ochii nu-l mai zareau in orizont, de-abia atunci se misca, gasea un loc ferit, aprindea un foc si arunca in flacari singura dovada a unei rani…ramasitele candva ale unui corp…a ceea ce ceilalti reusisera sa rupa din ei, sa elibereze dupa o lunga lupta…a ceea ce ii tragea mereu inapoi…
in timp ce privea flacarile care-si schimbau culoarea si mirosea aerul pentru a fi sigur ca in acel moment se distruge singura ramasita si dovada a unui trecut de-acum incolo inexistent, incepu sa rada cu hohote puternice si contagioase precum rasul unui copil…si atunci stia ca a trecut totul…
el era…gunoier de frici…si singurul care putea face acest lucru pentru ca el nu se temea de nimic…
