perna in care se afunda intr-un somn linistit sau plin de ganduri si bataile puternice ale inimii care pareau mai degraba o muzica house decat ecoul propriilor tresariri…
frig si bezna la ora 7 dimineata, incat nu-ti vine sa te trezesti sau sa scoti nasul de sub patura. primele raze timide ale soarelui. lumina care intra sfios pe geam si ecranul ceasului pe care nu mai poti ignora miscarea tot mai rapida a limbilor ce indica ora si minutele…
trezirea brusca in aerul rece al diminetii, mersul grabit al trecatorilor, culoarea verde a semaforului cand toti se grabesc sa ajunga de partea cealalta a strazii sau pe refugiile pline de calatori care asteapta aceleasi autobuze sau tramvaie pline…
desene naive si stangace, de-a dreptul copilaresti – un soare schiop, un nor deformat sau o floare nedefinita – trasate cu degete in loc de pensule pe geamurile aburide ale tramvaiului. zambetul care lumineaza fata si bucuria sincera emanata din aceste gesturi simple – reminiscinte stranii ale unei copilarii trecute si pierdute in timp sau semne de viata ale unui copil interior ascuns sub hainele obligatiilor zilnice. amintirea unei zile ploioase, ale unui desen dezlanat creat sub impulsul momentului, privirea lui asupra schitei topite de condens si amestecul de rusine, stinghereala si amuzament ca unul din micile secrete fusese atat de repede descoperit, ascuns intr-un zambet si intr-o privire. o zi pierduta intre multe altele in amintire…
copaci cu frunze verzi si ramurile pline sau cu coroane ruginii, dar foarte rar cu nuante galbene ce pareau ca inca isi traiesc vara alaturi de trunchiuri dezbracate si rusinate de goliciunea lor…prea multe culori ce contrastau cu frigul inghetat care acoperise lumea. sine de tren pe care uneori soseau sau plecau trenuri in directii necunoscute…un permanent joc de-a vacanta. si gandul la Mihail Sebastian si, poate…la marea lui iubire…
timp cu tine cand altii pasesc grabiti in jurul tau si se pierd rapid printre necunoscuti. o mare de necunoscuti si trecerea brusca a masinilor al caror spectacol curgator il remarci impasibil…o melodie ce rasuna in cap dar atat de clar incat ai crede ca pe trotuare au aparut difuzoare. uneori, in locul pasilor normali, ar incerca cateva miscari de dans sub ochii mirati ai celor care ar vedea spectacolul…
ore care trec prea repede si prea greu in acelasi timp, minute care se scurg precum secundele si anul care se apropie de sfarsit la fel de parsivprecum cel care a trecut si la fel de grabit precum toti cei ramasi in urma. senzatia ca esti mereu prea devreme sau prea tarziu dar niciodata la momentul potrivit. dorinta de a ingheta macar pentru cateva clipe timpul, de a-l alunga intr-un colt uitat de lume sau a-l modela dupa bunul plac ca pe o bucata colorata de plastina.
bezna in care este cufundata strada atunci cand inchizi in urma ta poarta grea de fier. stalpi de iluminat care nu functioneaza. trotuare pustii si triste. zgomotul strident al tocurilor care calca apasat pe ciment. mai ales sunetul metalic si ascutit la pantofului stang care-si ratacise flecul undeva in neant.lumina in fereastra de la numarul 33. aceeasi curiozitate si aceeasi lasitate in fata sansei. oportunitati ratate, sanse irosite…eternele alta data si n-a fost sa fie.
o plimbare lunga intr-o seara racoroasa, purtand pantofii cu toc care iti fac rani la calcaie, insa fara niciun regret, ci zambind si ratacind printre lacrimile pe care nu le poti opri sau controla…apropierea ingerului pazitor care nu te lasa sa te simti deznadajduit cand ai vrea sa fii singurul om de pe pamant…binele deghizat in rau si ascuns sub straturi groase de durere si incapatanarea si puterea neabnuita de a vedea albul acolo unde toti ar banui ca este negru…o frunza lasata la voia destinului. un simplu multumesc insotit de Iarta-ma cerut fata de sine.
a ce miros greselile? a fum, a lemn si hartie arsa, a copaci taiati si franti in drum, a praf, a sare, a smoala? sau a trandafiri, a scortisoara, a dovleac copt? sau a busuioc ca o iertare? e mai usor sa-i ierti pe ceilalti sau sa te ierti pe tine?
Hemingway, David Garrett pe fundal, o gutuie inceputa si abandonata pe masa, o bratara din argint cu bile si 3 rotunduri verde transparent, o castana ascunsa printre file mototolite si inutile in geanta…
telefonul care refuza sa sune iar cei pe care-i cauti par a fi fugit intr-o alta dimensiune… mi manchi si vocea lui Andrea Bocelli. ii mai lipsea? da, foarte mult, doar ca se obisnuise cu distanta, cu departarea si cu dorul care nu mai doare…
era tarziu si iarasi se pierduse prin nimicuri…o zi pierduta? nu…doar trecuta
