nu sunt genul de persoana prea bisericoasa, posturi nu prea tin, de rugat ma rugam destul de rar si atunci cand aveam nevoie de ceva (in cele mai multe din cazuri) insa am invatat de ceva timp sa multumesc pentru tot ce mi se intampla frumos si de bine.
doar ca mai exista si nopti lungi si dimineti innorate si zile inghetate nu doar soare si caldura in vietile noastre. iar eu intr-o perioada extrem de zbuciumata si ciudata am descoperit si un alt sprijin la care nu ma gandisem prea serios pana atunci.
intalnirea mea cu Dumnezeu a venit intr-o perioada ciudata si zbuciumata rau pentru mine si nici nu stiu cum l-am descoperit. cred ca m-a ghidat El.
dar nu vreau sa va vorbesc despre perioada trista, despre ce-am simtit in tot acest timp, despre ganduri (despre asta in alte articole) ci despre ziua de joi. ei bine, joi am decis sa fac ceva ce n-am facut de ani de zile: sa merg si sa ma spovedesc, sa spun ce am pe suflet si sa caut raspunsuri la unele intrebari.
in stilul meu caracteristic, am reusit sa plec la 17.30 din Drumul Taberei cand la 18.00 trebuia sa fiu aproape de CEC, am ratat tramvaie, am mers pe jos satula de stat in statie ca apoi sa alerg pentru a prinde masina, am prins o super aglomeratie de la Cismigiu si din nerabdare si in ideea de a ajunge mai repede am mers pe jos. in tot acest timp, am comentat ca doar mie mi se intampla asta, ca am facut ceva rau de patesc asa ceva, ca si-a bagat cineva coada etc…si, mergand pe jos pe Calea Victoriei (care este locul meu preferat din Bucuresti) mi-a trecut si supararea, imi venea sa si rad de ce idei ciudate am avut si mi-a venit ideea unui articol pentru blog cu titlul Intalnirea mea cu Dumnezeu. si ma gandeam la ce-as scrie si mi-au venit imediat in minte lucruri pentru care sunt recunoscatoare si pentru care multumeam: ca am avut o vacanta lunga -chiar vacanta de vara de la scoala, ca am baut la limonada de sunt surprinsa ca nu am reflexe verzi pe piele, am avut alaturi prieteni buni si familia care m-au incurajat mereu, mi-am regasit prieteni pe care i-am neglijat din delasare, am descoperit altii noi, mi-am redescoperit pasiunea pentru scris si am exersat-o, am primit multe cadouri, am primit scrisori frumoase, m-am bucurat de lucruri marunte, am fost la muzee, am vazut filme, am citit, am fost mai des in vizita la maia si la taia, am primit flori, mi-am dat seama de multe greseli facute si incerc sa nu le repet etc.
aproape de biserica, dialogul meu cu Dumnezeul meu imaginar ma ajutase sa gasesc raspunsuri. si am ajuns la concluzia ca uneori nu se intampla lucrurile asa cum vrem noi ci asa cum e mai bine pentru noi. si, credeti-ma ca mi-a fost foarte greu sa accept acest lucru. cum adica sa nu fie asa cum vreau eu? de ce nu? nu se poate! adevarul este ca, in continuare, as prefera ca lucrurile pe care mi le doresc sa mi se intample si sa fie spre binele meu…doar ca stiu sigur ca-mi doresc si multe tampenii…
ma gandesc la cuvintele unui prieten la remarca mea ca parca toata lumea e prea blanda cu mine: “Poate Dumnezeu a auzit ce-a avut nevoie sa auda! pentru restul lucrurilor pe care nu le-ai spus inca mai ai timp.” asa o fi! e bine sa ai prieteni intelepti!
si mi-am amintit de poezia Pasi pe nisip si de ultimele versuri:
“Iar Domnul mi-a raspuns:
-Dragul meu, zilele pentru care n-ai vazut
decit o singura urma de pasi pe nisip
sunt zilele in care te-am purtat pe brate…”
adevarul este ca intalnirea mea cu Dumnezeu e frumoasa si ca poate tot ce-am considerat ca a fost rau in acest an s-a intamplat ca sa merg pe un alt drum decat cel pe care mergeam. nu stiu unde ma duce drumul acesta nici pe cine voi intalni pe el dar stiu ca e o noua aventura si ca, orice-ar fi, va exista cineva care sa ma ia in brate…