era finalul. stiau asta si ea si ceilalti din jurul ei. de ceilalti nu ii pasa prea mult, era parerea lor pana la urma iar ei nu erau si nici nu fusesera vreodata implicati in poveste. insa de vocea interioara care ii repeta mereu ca e finalul nu putea fugi. incercase sa se ascunda de ea sub apa aproape fierbinte a dusului sperand ca se va sterge totul, cantand cu o multime de oameni la concert la MIKA sau in pat cu capul ascuns sub perne asteptand sa nu mai auda nimic, niciun zgomot, in camera ascultand cu volumul la maximum muzica -evitase cu buna stiinta Roxette sau Life in mono, nu ar fi facut decat sa-si aminteasca si mai mult, in bucatarie printre ingredientele cu care preparase tarta si printre formele in care copsese briosele, in fata televizorului urmarind un film de Oscar sau in timp ce insira ganduri pe hartie pentru o prietena. oricat de mult fugise de ea sau o evitase, vocea era tot acolo si spunea acelasi lucru. mai rau decat faptul ca auzea acelasi lucru repetat fara oprire, era faptul ca stia ca e adevarat. si, din nefericire, adevarul nu avea cum sa-l ocoleasca.
credea in semne pe care nu stia sa le interpreteze sau sa le asambleze astfel incat sa obtina un puzzle coerent la final. nici diferenta dintre semne si coincidente nu o invatase. iar ea nu credea in coincidente, asa ca transfera simplu toate lucrurile neobisnuite in categoria semne. cauta raspunsuri, explicatii, semnificatii dar nu le gasea. poate nu existau sau poate nu existau, de fapt, semnele pe care oricum le traducea in functie de starea de spirit sau de povestile care se creeau in mintea ei. nu intelegea de ce se intampla multe lucruri si ar fi preferat sa gaseasca o explicatie mai mult sau mai putin logica, doar ca de multe ori aceasta lipsea cu desavarsire. ce ar fi putut sa inteleaga din faptul ca o lunga perioada de timp, centrul lumii in care traia se mutase la Bruxelles? ca aproape toti prieteni, o mare parte din cunoscuti, pana si straini de pe strada nu vorbeau decat de acest ora sau plecau in vizita? de ce tot universul se invartea in jurul unei axe importante pentru ea? si de ce, tocmai pentru ea dintre toti oamenii, Bruxelles-ul ramasese mereu la stadiul: n-a fost nimic din tot ce-ar fi putut sa fie?
si acum cauta explicatii si nu le gasea. iar mintea continua sa caute, oricat de tare tipa ea sa se opreasca.
i-ar fi sters numarul din telefon, dar facuse asta cu mult timp in urma. nu-si mai amintea nici macar vag cifrele care compuneau numarul de telefon. cd-ul cu pozele cu ei -singurele poze pe care le avusesera vreodata – fusese aruncat la gunoi in cadrul unei operatiuni de curatenie in amintiri. iar bluza pe care o purtase atunci, statea in sifonier de ani de zile. nu ii mai venea, de fapt nici nu o mai incercase, era mai simplu sa nu o probeze si sa se ascunda in spatele unor false kilograme in plus. nu-si mai amintea ce bijuterii purtase, probabil era in perioada ceasului de la Barcelona, dar el era asociat cu orasul pe care il adora asa ca asupra lui nu aparuse nicio alta legatura. nu mai avea nimic fizic, palpabil care sa ii aduca aminte sau care sa o aduca mai aproape de el. doar amintirile… ele erau inca extrem de prezente.
i-ar fi placut ca rolul femeii care nu-si aduce aminte cine e el, sa fie adevarat. insa era o mare minciuna. stia bine cine e. il recunoscuse cu mult timp inainte ca el sa o observe. si, cu siguranta, se gandise mult mai des si mai mult la el decat facuse el acest lucru fata de ea. ii dadea inca mult prea multa importanta. spera ca macar rolul sa si-l fi jucat convingator, desi nu stia ce-a vrut sa demonstreze de fapt. era omul extremelor: totul sau nimic. nu putea sa accepte ca totul fusese o aventura, o mica parte de masura, nici macar o jumatate. dadea vina pe instinct care ii spusese mereu ca e mai mult decat atat, ca e ceva neterminat si ca mai au multe de trait impreuna. poate era dorinta ei cea mare, nu instinctul, dar ceata ii intunecase gandirea si nu mai vedea asta. cu siguranta dorinta ei fusese, iar semnalele date de instinct le trecuse la experiente ratate.
era finalul. intelegea clar acest lucru. cu adevarat finalul fusese cu mult timp in urma cand alesese sa iasa dintr-un joc in care nu existau castigatori si in care se blocau energii si timp. dintr-un joc in care nu erau reguli si in care nu se schimbase nimic. atunci luase o hotarare inteleapta, pe care n-a regretat-o niciodata. era un drum care nu ducea nicaieri si toata viata refuzase sa mearga pe astfel de drumuri. mai greu era pana intelegea ca sunt strazi infundate, fara iesire. acum mai vroia o continuare? nu, nici macar bucatica de visatoare si de idealista ramasa in ea, nu mai credea in vreo continuare. nici macar intr-o reluare a jocului. isi dorea insa acele senzatii de atunci, acel condiment si acele trairi. isi dorea trecutul adus in prezent. absurd si poate chiar bolnav ar spune unii. ea doar zambea ironic si spunea absurd.
nu. nu fusese semn. doar o intalnire simpla si stupida, un joc ironic al destinului. sau poate era cazul sa inteleaga ca unele povesti s-au incheiat si ca timpul nu a facut decat sa le ingroape si mai mult.
nu mai avea nimic palpabil care sa ii aminteasca de acea poveste innorata, doar amintirile, iar ele nu mai dureau demult. finalul se intamplase cu ani in urma, ea ii daduse mereu prea multa importanta.
in fata oglinzii proba bluza. ii venea poate chiar mai bine ca atunci sau la fel de bine. de fapt nu mai conta. ea era multumita de ce vede. si asta conteaza: sa fii tu impacat si multumit cu tine.
nu se mai intreba cand si daca o sa-l mai vada. spera doar ca in acel moment sa-i acorde exact rolul pe care il avusese… de simplu trecator.