Lu

Departe, undeva aproape de capătul lumii era cel mai frumos oraş. Într-o parte era vecin cu oceanul şi cu valurile sale mari, în alta era păzit de nişte munţi înalţi în vârful cărora bătrânii spuneau că locuiseră cândva zeii. Doar că în acest oraş, totul era gri, vântul sufla rece mereu, copacii nu era niciodată înfloriţi, cerul era întotdeauna acoperit de nori, valurile oceanului păreau ameninţătoare şi erau calme doar când ploua. Şi în oraş ploua des. Parcă plângea cerul. Casele păreau triste, curţile nu mai erau îngrijite, în ferestre nu mai erau de mult flori iar obloanele erau tot timpul trase. Zidurile erau cenuşii şi din multe locuri lipsea vopseaua. Totul era îmbătrânit şi dezolant. Totuşi, în oraş erau oameni. Oameni ce păreau lipsiţi de viaţă. Ochii nu le sclipeau niciodată, nimeni nu zâmbea, privirile erau îndreptate mereu în jos sau cel mult, în faţă. Pielea lor era albă – albul acela cenuşiu parcă murdar şi vechi. Hainele pe care le purtau aveau culori închise şi totul era sobru. Vorbeau rar şi atunci glasurile lor aveau ceva metalic. Nu distingeai în vocile lor nicio emoţie. Treceau pe străzi ignorându-i pe cei din jur şi cu mersul tipic al oamenilor fără nicio ţintă. Pentru ei timpul parcă nu însemna nimic iar paşii le erau apăsaţi.
Lu se plimba pe străzi alături de un câine bătrân şi cenuşiu. Doar ei doi păreau diferiţi de restul oamenilor din oraş. Lu purta o fustă neagră cu multe volane, cele de jos atingând asfatul. Dar lui Lu nu părea să-i pese. Ochii ei albastru deschis cercetau lucrurile din jur. De sub pălăria gri pe care o purta pe cap, ieşea câteva şuviţe castanii. Câinele mergea lângă ea, de multe ori blana lui cenuşie atingând fusta neagră sau labele sale călcând pe vreunul din volanele fustei. Dar fetiţa nu se supăra, ba uneori chiar mângîia blana cenuşie a câinelui. El era singurul ei prieten şi erau de nedespărţit în plimbările lor prin oraş. Lu se uita la lumea pe care o vedea pe stradă, la feţele lor care nu exprimau nimic, la ochii în care nu se zărea nicio lumină, la buzele care nu zâmbeau şi se întreba dacă nu era înconjurată de roboţi. Lumea aceasta îî părea străină deşi era lumea în care trăia. O rafală de vânt aduse după ea aerul rece de la ocean iar Lu îşi strânse mai tare pe corp haina din catifea neagră. Lângă ea, câinele fu şi el străbătut de un fior. Era prea rece pentru el, ar fi preferat un loc mai cald. Dar în oraş nu mai fusese cald de mult. Nici nu-şi mai amintea dacă văzuse soarele şi-i simţise căldura vreodată. Se scutură ca pentru a îndepărta frigul.
Lu se oprise şi se uita la o bancă dintr-un parc părăsit. Era prea multă tristeţe în oraş, prea mult întuneric şi prea multă ploaie. Lu simţi cum lăbuţa câinelui se aşeză din nou pe volanul fustei. Se întoarse spre el, îl mângâie şi apoi porniră împreună încet spre ocean. Le plăcea să stea pe plajă. Se uitau la valuri şi admirau urma paşilor în nisip. Erau mereu uimiţi cum nişte creaturi aşa de mărunte ca ei lăsau urme atât de adânci în nisip. Pe Lu o fascinau valurile şi zgomotul lor, le cerceta parcă aşteptând ceva. Dar acel ceva nu apărea niciodată. Când obosea aşteptând, Lu se ridica, privea urma paşilor şi se întorcea în oraş. Ştia că va reveni curând. La fel şi acum, Lu şi prietenul său păşiră pe nisip. Era cenuşiu şi umed, puteau auzi cum în urma lor rămâneau amprente. Lu se îndreptă spre valuri. Ochii ei căutau acel ceva ca de fiecare dată. Valurile veneau şi se spărgeau de ţărm. Lu stătea aproape de ele şi le urmărea. A văzut cum un val se îndrepta rapid spre ea şi a văzut sclipirea apei, a văzut un licăr, o rază. Lu îşi ridică privirea spre cer şi zâmbi. În ochii ei albaştri se aprinse o lumină. Zâmbind, privi din nou valurile apoi se întoarse. Se uită la urmele de paşi şi, împreună cu câinele cenuşiu, se îndreptă spre oraş.
Lu şi câinele mergeau împreună şi priveau oamenii din jurul lor. Erau aceiaşi oameni. O femeie zâmbea, ochii unui tânăr sclipeau de bucurie, de pe o stradă se auzi râsul unui copil. Norii de pe cer se risipeau şi apărea din nou soarele. Într-o grădină apăru un lăstar de floare, în alta fire de iarbă, un copac înmuguri. O fereastră se deschise pentru a primi lumina. Oamenii se întrebau ce miracol se întâmplase? Ce zeu îndepărtase norii şi tristeţea din oraş?
Lu şi prietenul său treceau pe lângă oameni, pe lângă copiii, pe lângă case şi ziduri. Volanele fustei atingeau asfaltul şi de multe ori, câinele le călca, de sub pălărie ieşeau şuviţe castanii, dar fetiţei nu-i păsa. Lu zâmbea la fel ca în faţa valului. Ar fi crezut cineva că Lu alungase întunericul? Ar fi crezut cineva că în oraşul cenuşiu, Lu zâmbise către soare?

Posibil sa va placa si ...

1 Comment

  1. Foarte fainn…am vrut sa iti scriu citind articolul ca scrii povesti triste dar cand am ajuns la final m-am razgandit :).
    De fapt ce se intamplase? cum s-a inatamplat minunea?
    Foarte dragut ..keep up the good work my dear!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *