Luna îşi terminase punga de pufuleţi. O savurase ca pe un joc de şotron, ca pe o vacanţă lungă de vară, ca pe o poveste citită înainte de somn de bunici, ca pe o felie de pâine cu unt şi cu gem de caise, ca pe o fugă desculţă prin praf, iarbă şi nisip, ca pe o colecţie valoroasă de mărgele colorate de sticlă, ca zborul a mii de baloane limpezi de săpun. avea zâmbetul fericit al amintirilor, poznaş al unei idei năzdravane şi curios al copilului care descoperă lumea. Suflă cu putere, umflă punga ca pe o minge şi apoi o lovi cum ambele mâini. Prin aer zburau miliarde de firmituri galbene şi o pulbere fină aurie. Şi fiecare particulă îşi găsi un colţ de cer şi începu să lumineze. Cerul era un bulevard albastru închis luminat de felinare aurii şi învăluit în praful magic al resturilor de poveste. pe o stradă pustie, două pisici negre încremeniseră ca nişte statui de ciocolată lângă un felinar cam chior. Doar cozile li se mişcau în aer, mângâind trupul de fier rece al bătrânului felinar, împletindu-se ca nişte cozi cu modele celtice şi desfăcându-se ca prin magie. Probabil undeva în spatele lor se afla un copil care învăţa arta vrăjitoriei şi îşi exersa talentul dirijând ca un maestru păpuşar mişcările scenice ale celor două animale. Cozile se opriră din jocul halucinant şi se înnodară ca o fundă de catifea. Se aplecară până la pământ, ca un semn de smerenie faţă de vreo divinitate necunoscută, apoi s-au îndreptat şi au început să-şi mişte labele ca într-un dans renascentist. Apoi se învârteau una în jurul celeilalte, ridicându-şi urechile sau capul sau mişcându-şi jucăuş mustăţile. Probabil că pisicile nici nu existau de fapt ci erau două bucăţi din plastilină care prinseseră viaţă doar câteva ore. De pe terasa unei case învelite într-o pătură de întuneric se auzeau o vioară şi un violoncel interpretând o piesă compusă de Dvorak, în timp ce notele şi visele pluteau în aer ca bărcile din frunze pe o apa unui râu leneş. Erau doi îngeri cărora le creşteau aripile pe măsură ce cântau. Din cioturile de oase de pe umeri se dezvoltau aripi mari pline de lumină, iar întunericul slăbea cu fiecare pană şi se făcea tot mai mic în colţul unde fusese alungat. Licuricii se opriseră din zbor pe o creangă de cireş care se pregătea să înflorească iar chiar dacă vremea se apropia de iarnă mai degrabă decât de primăvară. Într-o cameră călduroasă cu o fereastră deschisă, doi îndrăgostiţi visau la Praga, la adierile de vânt cu petale de flori de cireş sau cais, la străzile înguste şi pustii cu parfum de realitate din alte secole, la vitrinele pline de cristale si clopote, la podurile lungi şi late aglomerate de trecători grăbiţi sau de visători înceţi, de pictori ce-şi găsiseră inspiraţia sau de turişti care nu-şi mai odihneau aparatele de fotografiat, la casele vechi ce păreau locuinţe de păpuşi mai degrabă decât de oameni, la ceasul cu zodiac şi la maeştrii păpuşari, la bisericile vechi mai asemănătoare cu un muzeu decât cu bisericile copilăriei lor şi la liniştea calmă a plimbărilor nocturne pe străzi luminate parcă de sfetnice pline cu lumânări. Şi visul devenea tot mai mare, tot mai clar, până îi acoperi cu totul şi îi pierdu pe cei doi îndrăgostiţi printre faldurile sale. Dintr-o dată a început să plouă. Fără tunete, fără vânt. O ploaie bogată şi liniştită care ştergea tot peisajul din jur. Pictorului creator nu îi plăcea rezultatul orelor sale de muncă şi fără furie sau dezamăgire, aruncă o cană cu apă peste pânză. Odată cu apa se scurgeau şi culorile şi formele, lăsând o pânză albă ce aştepta o nouă compoziţie, iar jos pe podeaua de ciment se forma o baltă în care se oglindea un curcubeu. Muzica îngerilor se oprise, luna dispăruse de mult, visul se spărsese ca un balon. Era o nouă dimineaţă goală ce-şi aştepta povestea.