Maraton de recunostinta – februarie

Nici nu am realizat bine ca a inceput lun februarie ca am si ajuns in ultima zi. Bine, e o luna scurta si la cum trece timpul, daca nu esti atent nici nu o simti.
Februarie a fost o luna ciudata, plina de amanari, de nehotarari, de razgandiri, de stat locului. Parca jucam un board game si nu reuseam sa mut pionul meu decat pe casutele Mai stai o tura. Asa ca am stat, in timp ce altii in jurul meu pareau ca (se) joaca de zor.
Insa, chiar si in aceasta energie stagnanta am gasit motive de recunostinta.

Senzatia de “Mai stai o tura”, de lucruri care nu se concretizeaza, de nimicuri. Suntem intr-o permanenta fuga. Alergam dupa lucruri, evenimente si stari wow. Ne dorim mereu ceva special. Si in aceasta fuga dupa extraordinar, uitam de normal, de obisnuit si punem presiune pe noi. Insa, nu e nimic in neregula cu obisnuitul, cu momentele in care Universul are alte planuri decat ai tu.

Concertul Moonlight Breakfast de la Hard Rock Cafe si spectacolul Corsarul de la Opera Nationala. Muzica buna iti da o anumita energie, te incarca,iti aduce inspiratie si veselie. Si nu conteaza ca o asculti acasa, intr-un pub sau intr-o sala de concerte. Dar daca adaugi si o companie minunata, atunci esti dublu castigator.

Bunica mi-a zis sa-ti spun ca-i pare rau de Fredrik Backman. Imi plac cartile de copii pentru adulti. Asa numesc cartile aparent pentru copii dar care au mesaje foarte profunde ascunse printre randuri. Bunica ne face pe toti s ne simtim copii din nou, sa ne retraim fricile, emotiile in fata necunoscutului dar si bucuriile si curajul. O carte despre haos si normalitate, despre legaturile incredibile dintre oameni bazate doar pe iubire. Iar iubirea imbraca numeroase haine si forme. O poveste la care plangi mult, de emotie, de durere, de suparare, pentru ca te identifici prea mult cu unele personaje sau ti se par nedrepte situatiile, dar la al carei final ramai cu un gust dulce de fursecuri cu unt. Bunica este o carte despre povesti reale, despre alegeri bune sau mai putin bune, dar despre alegerile pe care le consideri cele mai bune intr-o anumita situatie si, mai ales, despre iubire.

Curajul de a fi vulnerabil de Brene Brown este una din cartile care te pune la treaba. Te face sa te analizezi si sa iti pui intrebari. Iar la final iti infrunti propria vulnerabilitate. Pentru ca toti suntem vulnerabili doar ca reusim mai mult sau mai putin sa ne descurcam cu ea sau sa o mascam. Pentru mine vulnerabilitate inseamna sinceritate. Sinceritate fata de cei din jur si, mai ales, fata de mine. Iar sinceritatea fata de mine e cea mai grea. Pentru ca din momentul in care iti recunosti sentimentele, emotiile, fricile, dorintele etc. esti singurul responsabil pentru eliberarea/vindecare/ transformarea lor in realitate.

Am tolerat aceasta iarna tarzie. Nu exista un cuvant mai potrivit pentru reactia mea la iarna. Nu m-am bucurat de ea, nu am injurat-o prea tare, nu m-am temut de ea si nici nu am considerat-o infioratoare. Si chiar daca arat ca o ceapa umflata (de la toate straturile de haine pe care le am pe mine) si imi fac un pic de curaj sa ies afara, ies, merg pe jos si supravietuiesc. Partea buna la mersul prin zapada este ca iti folosesti atatia muschi pentru a-ti pastra echilibrul, pentru a calca pe ceva mai solid, incat drumul de la bloc pana la metrou echivaleaza cu un super antrenament cardio.

Cam atat pentru februarie. Namaste

Posibil sa va placa si ...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *