Maraton de recunostinta – iulie

Aproape a trecut prima zi din luna august, pana si Susan Miller a publicat la timp horoscopul pentru luna in curs, asa ca e momentul sa ma mobilizez si sa imi scriu motivele de recunostinta pentru luna care tocmai a trecut – iulie.
O luna plina dar in care totusi nu s-au intamplat prea multe, dar, mai ales, o luna in care am renuntat sa mai pun etichete.

Am reusit, spre marea mea surprindere, sa fac multa ordine si in viata si in casa, fara certuri, fara lacrimi, fara tragedii. Simplu, logic, fara sentimentalisme. Tot ce am dat/curatat apartinea trecutului si vechiului si era cazul sa plece. Au iesit oameni si am dat cani, farfurii, haine, incaltaminte, carti. Un astfel de proces este recomandabil la cateva luni distanta. Aduce un aer de nou in viata si o nota mare de libertate. Plus o multime de spatiu in locuinta.

Am citit The Language of Food. Am cautat cartea o perioada lunga, alte cateva luni am asteptat sa fie la reducere iar apoi alte cateva luni si-a asteptat cuminte randul pe lista de lecturi (haotica de altfel). Trecand peste detaliile tehnice si pline de repere istorice foarte exacte, din The Language of Food am retinut ideea ca mancarea ne uneste, ca felurile de mancare sau sosurile sau gusturile cu care suntem astazi obisnuiti sunt parcursul a secole de transformari si de influente. Si ca avem mai multe lucruri in comun decat credem sau vrem sa credem. Iar o lume in care cele mai mari dispute sunt legate de sosul pentru cartofii prajiti- ketchup sau maioneza sau de aromele de inghetata preferate poate parea utopica, insa, cu siguranta, ar fi mai linistita si mai armonioasa.

Arta subtila a nepasarii a fost revelatia lunii trecute. In ciuda titlului, cartea nu te invata cum sa nu iti pese, cum sa devii un nesimtit sau cum sa iti bagi picioarele mai eficient. Dimpotriva. Cartea te invata cum sa iti pese mai mult de lucrurile care conteaza cu adevarat pentru tine, cum sa separi graul de neghina sau lucrurile irelevante de cele importante. Este despre evolutie personala, schimbare si stabilirea unor prioritati. Simplu si cat se poate de sincer. Iar adevarul pe care il constientizam cu totii (ca adulti) este ca, daca nu reusim sa ne simplificam obiectivele/dorintele/existenta, ajungem sa fim coplesiti de ele si ne pierdem complet directia.

Nu ma mai surprinde ca pentru orice exista un timp potrivit. Care, de multe ori nu corespunde cu timpul pe care il consider eu potrivit, situatie care pentru un berbec lipsit de rabdare si dornic de control este dramatica. In luna iulie am reusit sa imi setez foarte putine asteptari legate de timpul si lucrurile potrivite. Acum, privind retrospectiv, constat ca 80% din ce a venit catre mine sau mi s-a intamplat a fost exact la momentul potrivit si exact ceea ce aveam nevoie. Pentru restul de 20% inca mai caut explicatii.

Nici in iulie nu am planificat vreo excursie. Mai mult, pare ca mi-am pierdut si ultima dorinta de a calatori. Destinatii la care visez si pe care imi doresc sa le vizitez si la care ma uit la excursii sunt suficiente. Insa totul ramane la nivel de intentie/hai ca poate anul viitor. Pana acum, pentru mine, vacantele erau un mod de a evada din cotidian, un fel de taram al fagaduintei. Iar planificarea, numaratul zilelor, discutatul despre excursie (sau, ca sa fiu sincera, stresatul celor din jur) durau mai mult decat vacanta in sine. Totul era bine pana trecea efectul entuziasmului si reveneam de unde plecasem. Cand reluam operatiunea – cautarea unei noi destinatii, planificare, discutat/stresat etc. Acum invat ca nu e nevoie sa evadez, ca imi pot construi oaze si in Bucuresti si ca toata planificarea si proiectarea in viitor nu e decat o forma de evitare a realitatii. Si, de ceva timp, eu nu o prea mai evit. Asa ca excursiile mai pot astepta, oazele mele de liniste nu.

Am descoperit mersul pe banda la sala. Intotdeauna m-au fascinat oamenii care alearga pe banda la sala sau la maratoane. Si intotdeauna mi-am dorit sa ajung si eu asa candva. Pana acum nu am reusit. Cum din diverse motive nu prea reusesc sa ajung sau sa stau la clase, mersul pe banda este cea mai buna varianta pentru mine. O inclin cat mai mult si apoi aproape o ora imi depasesc rand pe rand limite. Si inteleg de ce acel candva nu s-a transformat niciodata in acum. pentru ca nici macar nu am incercat. Acum fac asta. Unde o sa ajung, voi mai vedea. Partea cea mai buna la finalul orei de pe banda este ca, in ciuda picioarelor de gelatina, am energie, mintea limpede si sunt mult mai vesela decat atunci cand ma duc.

Ce imi doresc si va doresc pentru august? Sa ne bucuram de aceasta luna indiferent cum va fi.

Posibil sa va placa si ...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *