Cand ti-ai pierdut vocea dupa prea mult Hugo cu gheata si comunici cu cei din jur doar prin scris si ai talpile atat de avariate de la pantofii cu toc incat fiecare pas inseamna o durere pana in crestetul capului si esti consemnata pe canapea cu o cana de ceai alaturi intr-o incercare disperata de a evita raceala (pentru ca in ultimele zile, nu te-a ratat nicio ploaie) nu iti ramane decat sa iei laptopul in brate si sa scrii maratonul de recunostinta pentru luna care tocmai a trecut.
Chiar daca afara pare un inceput de toamna, iunie a fost vara si despre vara si a inceput minunat: cu o zi libera. O zi insorita cu o clasa de aqua gym, o cafea la cafeneaua aflata pe lista de cateva luni, mesajul postat pe Facebook de Carmencit despre cat ii plac prajiturile mele si o dupa-amiaza petrecuta cu o prietena la povesti.
Am reusit sa bifez cu Elena a treia intalnire din acest an. Ne-am batut recordurile din toti anii anteriori si inca mai avem intalniri in plan. Si ca sa ne asiguram ca le si transpunem in realitate, ne-am creat pretexte.
M-am indragostit iremediabil de Doamnele de marti. Seria scrisa de Monika Peetz prezinta intamplari din viata a cinci femei complet diferite unite de prietenia dintre ele. Asa cum spune unul din personaje, sunt prietene de atata timp incat isi pot ierta lucruri de neiertat. Personajele sunt atat de reale, situatiile cu care se confrunta sunt cele de care auzim zilnic, de care fugim sau de care ne lovim la randul nostru incat e imposibil sa nu le iubesti pe doamnele de marti. Am descoperit seria intamplator. M-a atras titlul Doamnele de marti in deruta – pentru ca asa ma simteam la acel moment (si in mare parte si acum): in deruta si blocata permanent intr-o zi de marti. De multi ani cred ca zilele de marti si joi sunt extraordinare pentru berbeci si imi programez lucrurile importante in acele zile. Ii sunt recunoscatoare derutei ca mi-a scos in cale Doamnele de marti.
Ziua internationala a yoga anul trecut m-a prins in rol de Zana falcuta (cu un obraz umflat si vanat dupa o extractie complicata a unei masele de minte) asa ca anul acesta nu aveam cum sa ratez evenimentul organizat de Simo – un stasang ca in India. Pentru mine, India este o ancora. De fiecare data cand simt ca imi pierd directia, ma intorc la locurile si la timpul petrecut acolo, la oamenii cu cel mai frumos si luminos zambet, la zgomotul valurilor care se sparg de stanci, la clopotul care dadea trezirea la 5.30 dimineata, la caldura si la verdele din jungla, la gustul apei de cocos, la rasaritul soarelui vazut din varful muntelui, la culorile puternice si la mirosul de santal. Dar, mai ales, ma intorc la ashram si la linistea pe care am dobandit-o acolo si mi-am adus-o in inima de acolo. Asa ca nu aveam cum sa ratez un satsang cu Simo, cu meditatie si kirtan-uri. Plus ca am facut primele mele prajituri vegane.
Traseul prin Cotroceni cu ARCEN a fost o plimbare plina de povesti. Sunt fascinata de povestile caselor pe langa care trecem atat de des iar ghizii ARCEN se pricep de minune sa spuna astfel de povesti, sa scoata la lumina intamplarile si vietile celor care le locuiesc. Ii admir pentru dedicarea lor si pentru exemplul pe care il dau, pentru pasiunea pe care o pun intr-un demers aproape similar cu al lui Don Quijote de a salva orasul. Insa, avem nevoie de astfel de oameni, de astfel de exemple, de astfel de idealisti si luptatori. Ei sunt cei care schimba lucrurile si fata lumii in bine.
Emotiile pe care le-am trait in aceasta luna au semanat vremii: exuberanta zilelor calduroase si melancolia zilelor ploioase. Echilibru mai putin, inca il caut. Am fost mai sincera cu mine si mi-am recunoscut mie adevaruri mai putin confortabile si mi-am facut un pic de ordine in prioritati.
Iti multumesc iunie. Iulie te astept cu curiozitate…