pentru bunici

amintirile despre Cernavoda si despre bunicii de aici sunt multe si legate de copilarie. cand am crescut am devenit unul din acei tineri care nu mai agreaza mersul in vacanta la bunici, sa nu rateze intalnirile cu prietenii sau pentru ca pur si simplu se plictiseste acolo.
mi-aduc aminte ca marea mea placere si bucurie era sa ma uit seara cum trec trenurile prin gara. din bucataria bunicilor vedeam exact dealul cu gara, iar momentul in care un tren luminat trecea prin intuneric, era absolut minunat. suieratul locomotivei ma ducea cu gandul la excursii, la calatorii spre locuri ascunse, spre taramuri magice. parca se oprea si timpul in loc si nu exista decat acel moment, iar dupa acel moment eram mai vesela, mai increzatoare.
imi amintesc de cum alergam din gara pana jos la Dunare sa nu pierdem bacul, si sa ajungem in oras. intotdeauna traversarea mi se parea o mare aventura.
mi-aduc aminte de scarile pe care le urcam pana sus in oras, inspre campusul canadienilor, de scarile de langa casa bunicilor, de caisul din curte, de vafele facute de bunica si dna Bratu de care primeam cand plecam la Bucuresti si pe care le-as fi mancat pe toate odata, de cea mai buna nuga din viata mea -aproape topita si cumparata de unchiul meu din gara, de pestele prajit si de saramura (meniu obligatoriu de fiecare data cand ajungeam acolo), de emotia pe care o simteam cand traversam podul, de lumina stalpului din fata casei care-mi batea exact in fereasta camerei unde dormeam. si-mi amintesc de bunici.
acum cand nu mai sunt, orasul nu mai e la fel. nimic nu mai e la fel. te obisnuiesti cu absenta la fel cum te obisnuiesti cu prezenta. viata isi revine incredibil de repede si de normal la cursul ei firesc. ceea ce nu trece este golul, golu lasata de plecarea lor. si vina. vina ca nu am facut mai mult, ca nu i-am sunat mai des, ca nu am fost in vizita mai des, ca nu le-am spus mai des ca-i iubesc, ca nu le-am spus mi-e dor, ca nu m-am bucurat de ei mai mult. acum e prea tarziu s-o fac.
e ciudat cum ultimele dati cand am fost la cernavoda n-am vazut niciun tren trecand prin gara seara. nu cred ca n-au mai trecut, doar ca eu nu le-am mai vazut. iar cand am traversat podul la sosire si la plecare, n-a mai fost bucurie ci o tristete amara. probabil ca odata cu bunicii, mi-am pierdut si partea de copil din mine.
si cel mai trist e ca mi-e dor de ei, de bunici…

Posibil sa va placa si ...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *