…”Lu, daca te apuci sa scrii, imi dau demisia si devin agentul tau literar”. Un fragment dintr-un email primit demult, cand Lu parea cel mai frumos lucru din lume si, in acelasi timp, o joaca de copii. Dar de atunci trecusera ani, iar Lu ramasese prima iubire, primul exercitiu si primul pas facut pe un drum care ducea spre destinatia dorita.
…ore intregi petrecute citind o revista in gradina Luvrului, langa o fantana arteziana, cu Turnul Eiffel aproape, vazut cand intorcea usor capul. Ca o prezenta pe care o constientizezi, care te face sa te simti in siguranta, ca o prezenta pe care stii ca o poti atinge daca intinzi mana. Ca un prieten care, oricat de departe ar fi de tine, este cel mai apropiat de sufletul tau. Ca un presentiment al lucrurilor care vor veni dar care se lasau asteptate. Ca o vraja pe care o simti in jurul tau dar nu stii cine este autorul sau ce-ai putea sa faci sub puterea ei.
…”How´s life? A bitch as always.” Si un zambet amar dupa rostirea acestor cuvinte. Si apoi zambetul complice al celor care inteleg ca nu e doar un simplu schimb de replici, ci un cod stiut doar de ei. Cateva secunde furate intamplator pe un coridor, in fuga carora gasesti un punct de reper in doua fraze ironice si triste. Doar ca viata avea si partile bune, rezervase si cateva surprize frumoase. Iar „How´s life? A bitch as always” era rostit tot mai rar. Poate intervenise si distanta sau poate ei doi se obisnuisera deja cu schimbarile, cu surprizele de care aveau parte. Sau poate invatasera sa se bucure de alte lucruri si aveau alte coduri stiute doar de ei. Creasera alte traditii, dar pastrasera placerea de a fura cateva secunde din valtoarea evenimentelor doar pentru ei.
…un teanc de carti care-si asteptau rabdatoare randul la lectura si din care alegea tot mai putine si tot mai rar. Pe undeva pe drum ratacise placerea de a mangaia o pagina de hartie, de a privi pana la disparitia formei, literele insirate care formeaza randuri de cuvinte, de a transpune in sunet, in gand fiecare silaba inregistrata de ochi. Isi pierduse rabdarea, interesul de a descoperi alte lumi, alte stiluri, alte realitati. Stia ca va veni un moment in care va lua in brate o carte si atunci iubirea va reinvia. Si atunci orele vor fi prea scurte pana cand ajungea la finalul povestii. Si zilele vor trece prea grabite, iar realitatea se va confunda cu realitatea lecturii. Si teancul de carti va scadea sau se va schimba mereu.
… I think I´ve lost my muchness. Adaptare a unui adevar anapoda si deranjant prin simplul fapt ca rostea esenta starilor pe care le traia de ceva timp. Isi pierduse bucuria, placerea de a visa, increderea ca muntii se pot muta din loc, pasiunea care ii condusese fiecare actiune, fiecare gest. Vulcanul din ea nu mai erupea, devenise mort. Un lucru bun pentru un vulcan, dar nu si pentru ea. Isi pierduse nebunia cu care lupta pentru cauzele pierdute, sau aparent pierdute. Aceeasi nebunie pe care o admira si o cauta la personajele din romanele lui Hemingway sau Kazantzakis. Uitase de copilul din interior si-l redusese la tacere. Isi pierduse curajul, se temea prea mult si de prea multe. Lasase sperantele si planurile in seama altora. Era mereu in asteptare. In asteptarea a ceva….a ceva nedefinit, dar undeva pierduse puterea de a actiona, de a se apropia de viitor, de ceea ce se contura la orizont. Prea moale si intr-un greu razboi cu sine, iar pacea indelung visata dansa in apropiere si in departare in functie de cat de dificile sau usoare erau luptele din acel moment. Dar, ca in orice basm, credea ca la final binele invinge, spera ca ea si ea vor sta fata in fata si vor gasi o modalitate in care sa convientuiasca in liniste. Si era convinsa ca la acel moment avea sa-si regaseasca tot sinele pierdut.
…cani de cafea intoarse pe un servetel, cu peretii acoperiti de urme de zat in care patru ochi curiosi cautau semnificatii, vesti bune si raspunsuri la intrebari. Unii nu vedeau nimic altceva in afara granulelor de cafea macinata, in timp ce altii gaseau siluete de oameni, animale, obiecte sau constructii. Gasea avioane, barci, insule, turnuri, masti, initiale si impreuna legau intr-o poveste toate aceste elemente. Sedintele lor cu un aparent caracter de previzionare a viitorului erau doar exercitii de creativitate si inventivitate, in care isi aminteau de fapte si oameni din trecut, radeau de explicatiile simbolurilor citite in cartile pe care le consultau ca doua vrajitoare in devenire, schimbau impresii despre carti si filme si, intr-un final, reveneau la cafea si la solutiile pe care le cautau in zatul ei. In jurul acelor cani erau adevaratele fragmente de viata, cu zambetele, sperantele dar si cu deziluziile si tristetea inerenta. Si, de multe ori, nici nu mai conta ce descopereau in cana fata de ce impartaseau in jurul ei. I-ar fi placut sa stie ca acel „Iarta-ma” rostit de mii ori nu s-a pierdut in aer ci a ajuns printr-o minune la destinatar. Si nu ii era dor de acele cesti de cafea, ci de momentele de langa ele. Si de prietena cu care le impartea.
…un cactus care se incapatana sa infloreasca iarna, in ciuda frigului, a cerului cenusiu, sfindandu-le si colorand atmosfera. Pentru el nu exista nici timp si nici vreo ingradire. Inflorea cand dorea si nu cand era timpul. Era diferit de ceilalti si nu ii pasa. Vara e vara doar in iunie, iulie si august? De ce n-ar fi si in plin decembrie?
…piesele de la un puzzle reproducand un tablou cu irisi de-al lui Van Gogh, insirate pe jos. Un colt de gradina era deja format, marginile se conturau usor, in timp ce florile nu aveau tulpini si pareau ca danseaza in aer. Privea in gol, parasise pentru cateva clipe jocul. Gandurile ii alergau in directii diferite si nu le putea opri sau controla. Corpul ii ramasese inert, doar ritmul automat al respiratiei imprima o miscare abia perceptibila a pieptului. Ochii fixasera un punct si-l urmareau cu atentie…vedea imagini desprinse dintr-un puzzle din zat de cafea.
