sindromul inimii zdrobite

astazi intamplator am aflat de la doamna care ma invata sa zambesc in fiecare saptamana despre sindromul inimii zdrobite…despre teama de a nu ajunge la un magazin pentru ca ai ameteli, despre plansul dupa vreun iubit din trecut, despre frustrari si neimpliniri si esecul de a-ti trai viata, de a fi impacat cu tine. fiecare din noi acumuleaza in timp frustrari, temeri cauzate de propriile nereusite, de parerile luate prea in serios ale celor din jur, de povestile triste pe care le traim, de loviturile de pragul de sus pe care ni le aplica uneori viata, de lectiile dure pe care trebuie sa le invatam, de trecutul de care nu reusim sa ne desprindem si astfel, cumva sau candva, toti ajungem sa suferim de sindromul inimii zdrobite. Uitam sa mai zambim, sa mai visam, sa mai speram, sa mai vedem culoarea si ne ascundem in cenusiul care ne inconjoara. Ajungem sa fim nerecunoscatori, tristi, victime, umbre, oameni fara chip. Ni se pare ca nimic nu are sens, ne pierdem cheful, devenim morocanosi, cautam cauze si vinovati si le si ii gasim in ceilalti dar niciodata in noi. Ne obisnuim sa credem ca viitorul nu va fi cu nimic mai bun decat trecutul, poate doar mai rau, ca nu exista solutii la probleme, ii invidiem pe cei care nu sunt la fel ca noi, pe cei care mai au inca puterea de a rade, de a crede. Ne complacem intr-o rutina care ne ofera stabilitate nu si multumire, schimbarea o privim ca pe ceva grav, malefic impotriva careia trebuie sa luptam cu toate fortele. Si ajungem candva batrani, de rasul pustilor din bloc, catalogati de copii sau nepoti drept ratati, depasiti si din alte vremuri. ajungem intr-un punct in care realizam ca viata a fost si este in alta parte, nu acolo unde am cautat-o noi. ne inventam pretexte si gasim mii de scuze pentru propria nefericire, pentru rutina din care nu reusim sa iesim. dar refuzam sa vedem adevaratul vinovat, refuzam sa acceptam ca noi suntem vinovatii pentru propria boala. pentru ca am uitat de noi, pentru ca ne-am pierdut undeva pe drum si ne-a fost prea frica sa mai incercam sa gasim directia buna, ca am fugit de adevarurile incomode, ca am evitat sa exploram zone intunecate si sa cautam in noi insine raspunsurile, pentru ca n-am avut incredere in noi. trebuie sa intelegem ca actiunile noastre, alegerile noastre ne-adus in locul in care suntem, ca uneori nu exista explicatii logice la ce se intampla ci doar asa a fost sa fie, ca dam examenele de cate ori e nevoie pana invatam lectiile, ca intamplarile care ne scot din zona de confort oricat de inspaimantatoare ar parea, nu sunt neaparat un lucru rau, ba dimpotriva, ca de cele mai multe ori nu poti controla nimic, ca singura fiinta pe care te poti baza cu adevarat esti tu, ca a te iubi pe tine este esential, ca fara curaj te pierzi intr-o multime si multe altele…dar fiecare le intelege la timpul lui si in felul lui.
nimeni nu garanteaza ca visul tau se va realiza sau ca viitorul va fi exact asa cum ti-l imaginezi, insa cred ca fiecare din noi are datoria fata de el insusi(ea insasi) macar sa incerce…oricat de rau ai cadea si te-ai lovi si oricat de teama ti-ar fi sa te ridici din nou, nu poti ramane in acelasi loc la infinit, nu poti merge mereu de-a busilea.
viata nu ofera garantii, din nefericire sau din fericire, depinde doar de perspectiva. e ca un ou Kinder cu surprize, poti sa nimeresti personajul principal din strumpfii sau un puzzle din 3 piese.
eu cred ca totusi asta e farmecul: sa descoperi ce ti se ofera, mereu cu zambetul pe buze…si mereu sa te aduni si sa-ti continui drumul.
oricate scuze, pretexte, oricati vinovati am gasi, oricate explicatii convingatoare am rosti; nu avem nicio scuza sa nu ne traim viata si sa ramanem prizonierii sindromului inimii zdrobite…

Posibil sa va placa si ...

1 Comment

Leave a Reply to Rares Jucan Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *