deasupra copacilor cu coroana care incepea sa fie mancata de rugina, deasupra cimentului si pamantului acoperit tot mai des de frunze rosiatice sau aurii cazute ca ingerii din cer, aproape de soarele care nu mai avea putere sa incalzeasca, aproape de norii plumburii care anuntau ploi reci si triste, aproape de zborul si croncanitul macabru al ciorilor care-si cautau campuri goale pentru a fugi de iarna, in fata unei ferestre zambitoare, Guevara era inca inflorit. cu florile albe deschise larg spre soare, cu multimea de boboci care-si asteptau nerabdatori randul sa-si dezvaluie petalele, parea un camp de margarete in miniatura. nu-i pasa nici de frigul de afara, nici de frunzele ingalbenite, nici de cele cazute pe jos, nici de crengile goale, nici de ploile anuntate si prevestite de nori si de pasari negre. el traia o vara tarzie, plina de vise si zambete. intotdeauna asociase florile de cactus cu lucrurile bune si frumoase care urmau sa se intample si cu o dovada de iubire. mai ales a celor de la care il primise cadou acum mult timp. isi dorise mereu un cactus care sa infloreasca, care sa sa-si indulceasca duritatea si pericolul tepilor ascutiti cu delicatetea unor forme discrete si colorate. iar Guevara inflorise la cateva saptamani dupa ce-l primise. atunci sperase ca e simbolul unui inceput…unui inceput de poveste de iubire. se inselase. vestise doar vara. o vara frumoasa, calda, cu miros sarat de mare, cu scoici si nisip lipite de talpile goale, cu muzica fado cantata in surdina pe stradute inguste ce miroseau a povesti, a speranta si a incredere ca uneori stelele sunt mai aproape decat crezi. de atunci, inflorise in fiecare an…doar vara. si era mai exact decat orice oracol, decat orice prognoza meteo sau decat orice alt semn. vara era cu adevarat vara doar cand inflorea Guevara.
avea o placere senzuala in a-si deschide florile la primele raze ale soarelui dimineata si in a zambi cu nonsalanta o zi intreaga, ca apoi, spre seara, sa-si inchida discret si misterios petalele, lasand in urma asteptarea unui maine care nu se grabeste sa soseasca…octombrie, iar el este in continuare inflorit…un zambet care alunga tristetea, un suras care goneste norii, o rugaminte fierbinte ca vara sa nu plece.
Lola, cu aerul ei tipic boem barcelonez, isi deschidea cei doi boboci doar la pranz cand soarele stralucea cu cea mai mare putere si ii inchidea rapid dupa cateva ore. era un privilegiu pentru ceilalti sa o priveasca, iar ea facea o favoare toamnei ca in primul an al florilor sale decisese sa le deschida tocmai acum. i se parea nepotrivit sa spuna ca florile aveau culoare magenta (magenta este o culoare potrivita pentru tipografie, nu pentru o floare) dar acesta era cuvantul care le caracteriza cel mai bine. combinau exuberanta marii, efervescenta orasului, nebunia lui Gaudi, genialitatea formelor care nu se inscriu in definitii clare, curcubeul culorilor intalnite la orice pas, veselia hohotelor de ras sparte in aer ca baloanele de sapun, agitatia oamenilor care nu se opresc din alergat, zgomotul pasilor hotarati pe dalele de ciment, ritmurile ametitoare de flamenco si dureroasa senzatie ca poti muta muntii din loc. Lola avea nevoie de soare, de caldura, de glasuri vesele de copii, de agitatie si de miros de fructe coapte. iar la fereastra ei, din toate aceastea ajungeau in fiecare zi tot mai putin…si florile se deschideau tot mai putin si tot mai rar…
erau flori de cactus, ar fi trebuit sa aduca doar lucruri bune si povesti frumoase, schimbare in bine si surprize placute, hohote de ras care sa se reverse la nesfarsit ca valurile pe un tarm si o flota puternica de barci cu panze purtate de vantul sperantei…dar vara trecuse, vantul se oprise, lasand loc frigului, marea se retrasese in larg si nu mai atingea tarmul, barcile nu-si mai ridicau panzele si ramaneau ancorate in porturi uitate de timp. zilele treceau la fel, fara diferente, iar timpul alerga tot mai grabit spre un necunoscut nepasator si fara rabdare. mastile paraseau chipuri si teama devenea o a doua umbra atasata corpului de care nu te puteai dezbraca sau ascunde.
se simtea miros de scortisoara si prajitura cu prune proaspat scoasa din cuptor, salurile groase se odihneau pe spatarul scaunului sau pe hol printre hainele mai calduroase, ferestrele se deschideau tot mai putin, visele se pierdeau in spatele perdelelor trase si in aburii efemeri iesiti din canile pline cu ceai.
o castana perfect lucioasa si catifelata la atingere se ratacise prin geanta. culeasa de pe jos, dintr-un scutec tepos sfaramat de caderea de la inaltime, se imprietenise cu o frunza uscata si garbovita de lamai. geanta mai pastra inca mirosul amarui al lamailor galbene culese dintr-o plantatie in care fusesera vizitatori din intamplare. lamai si castane coapte, miros de mare si de vara impletit cu toamna si visarea. florile colorate brodate pe un fundal albastru inchis se pregateau sa se retraga, sa-si scuture petalele si sa se pregateasca pentru anul urmator. paunii isi intindeau cozile lungi si cautau un refugiu in amintirea unei veri, a unei mari mai albastre decat cerneala, a unor trepte impodobite cu flori colorate si a unui cer senin…
oricate zambete ar fi adus si oricata speranta ar fi ascuns, toamna nu este anotimpul potrivit pentru cactusii in floare…
