Pe maini avea inca praf de cacao de cand formase trufele de ciocolata care stateau acum negre si prafuite pe un platou de sticla, neregulate, imprevizibile, apetisante. In aer mirosea amar a migdale macinate, puternic intepator a rom si a vacanta de vara si discret dulce a ciocolata topita. In bucatarie mirosea cald a zambete, a atingeri discrete, a clipe furate si a mangaieri pe ascuns, a poveste clandestina. Deschise usa si se muta in alta camera. Lasa parfumul specific prajiturilor sa umple intreaga casa, sa acopere mirosul de proaspat, de singuratate, de iarna rece. Pe masa stateau cuminti un ceainic din ceramic albastra cu irizatii aurii si o bomboniera din acelasi set. Un snur auriu cu ciucure se incolacise ca un sarpe protector in jurul toartei si se innodase in micutul spatiu liber din varful capacului. Ciucurele cadea poznas pe o latura, ca o mangaiere de catifea calda pe un obraz rece si asprit de vant. Le sterse de urme imaginare de praf, scutura usor ciucurele si apoi ii netezi firele rebele intre palme, lasandu-l sa se desfaca precum un boboc primavaratic de trandafir. A ridicat capacul ceainicului cu grija si a sters cu un servetel moale ca un nor pufos de vara interiorul alb si gol, apoi l-a asezat la loc la fel de atent, fara niciun zgomot, incercand sa nu tulbure linistea absoluta a unor obiecte fragile ca o coaja de ou. Tinea bomboniera in mana si acelasi nor pufos alunga fire invizibile de praf de pe suprafata neteda si alba a interiorului, in timp ce capacul mare si rotund se tolanise pe masa ca un pisoi persan. Cele doua piese erau desprinse dintr-un basm din copilarie. Le stiuse de mic copil in acelasi loc in vitrina bunicilor, alaturi de bibelouri demodate si de pahare de cristal colorate pe care bunica le stergea doar de praf dar niciodata nu le folosea. I se parusera mereu venite din 1001 de nopti, obiecte pline de povesti, care erau de ajuns sa umpli o masa, fara sa mai pui alaturi nimic. Ciucurele ii sugerase un soldat turc vesel , care fuma o narghilea stand pe o perna cu picioarele incrucisate sub el si laundandu-se cu toate faptele lui de vitejie. De fiecare data cand prindea capacul si-l ridica, se astepta ca pe fundul ceainicului sa-l vada pe soldatul turc invaluit in fum de narghilea. Iar in bomboniera credea ca se pastreaza bijuterii vechi invelite in bucati de catifea sau de esarfe din voal impletit cu fir de aur. Acolo se ascundeau comori ca in pestera lui Aladin care puteau fi vazute doar de cei care stapaneau magia. Iar in copilarie, oricat de mult incercase, nu reusise sa o stapaneasca. Iar ceainicul si bomboniera ramasesera mereu in acelasi loc, venite din alte vremuri si alte locuri, asteptandu-si pline de rabdare stapanul care sa le dezvaluie adevarata valoare. Nimeni nu le folosise niciodata. Erau obiecte de décor ce stimulau imaginatia. Nimeni din familie nu mai era acum copil iar unii nici nu mai erau. Si bunicii alesesera sa se transforme in ingeri, plecasera brusc si trist, fara a povesti nimanui formula magica prin care setul s-ar fi transformat intr-o poarta catre comori. Poate cei tineri nu erau inca pregatiti, poate nu mai avusesera timp sau poate nici chiar ei nu stiau nimic si fusesera simpli pastratori. Iar ceainicul si bomboniera ramasesera pe acelasi loc in vitrina sterse tot mai rar de praf, privite tot mai rar, incremenite intr-un timp care refuza sa curga si sa aduca vreo schimbare sau incapabil sa o accepte. Le luase din vitrina intr-o dimineata geroasa de noiembrie, lasand un loc gol ca o rana, apoi incercand sa-l ascunda rearanjand bibelourile si paharele pline de praf. Erau prea triste si prea singure intr-o casa nelocuita si fara sa fie admirate sau cercetate. Le adusese intr-o alta vitrine, intr-o casa goala in majoritatea orelor dar, in care, seara exista cineva care le privea cu curiozitate, incercand sa le descopere comorile ascunse dincolo de stratul gros de ceramica sau imaginandu-si povesti cu parfum de copilarie cu eroi si intamplari fantastice, cu locuri inventate special pentru ele. Acum erau pe masa, stralucitoare, personajele centrale ale unei realitati pe care o observasera reci si in care nu intervenisera niciodata de dincolo de peretele de sticla ce le proteja. Pe carpa moale ca un nor pufos de vara erau urme de cacao. Praful se mutase de pe maini pe bucata de material, iar palmele pastrasera doar mirosul dulce-amarui al bomboanelor cu toate ingredientele adunate ca intr-o bila de jucarie. Aseza cu atentie in bomboniera trufe de ciocolata in cosulete de hartie aurie, cu gesturi care parca desenau un castel cu ziduri si turnuri inalte. Miscarea mainii ii dezvelea de sub maneca bluzei incheietura si cateva semne imprimate pe piele. Semne pe care cei din jur nu le intelegeau. Erau litere? Sau cifre? Sau o formula magica descoperita in vreo carte din sutele care-i locuiau biblioteca? Un mister pe care un singur om il stia si refuza sa-l dezvaluie si altora. Lua ceainicul, lasa capacul intr-o parte alaturi de ciucurele care se misca vesel ca un copil nerabdator si turna cafeaua fierbinte si neagra ca noaptea fara stele. In ibric mai ramase zatul negru si umed ca nisipul udat de valuri si aburul cald se ridica serpuind ca o cobra dansand hipnotizata de melodia fluierului. Mirosul puternic de cafea tare se impletea cu cel al trufelor si invaluia intreaga camera condus de aburul care-si continua dansul. Auzi usa deschizandu-se si zgomotul pasilor care se indreptau spre ea. Dar nu se grabi spre intrare, nu-l mai intampina ca alte dati ci ramase nemiscata langa masa privind fix la ceainic. Prin firul de abur care se ridica, vedea din caimacul maroniu conturandu-se silueta unui soldat turc ce statea pe o perna cu picioarele incrucisate si care-i zambea. Iar aburul din narghilea se ridica tot mai sus. In timp ce doi indragostiti se pierdeau intr-o imbratisare lunga si intr-un sarut cat un secol, in bomboniera, cosuletele aurii sclipeau in ultimele raze ale soarelui care se retragea. Iar in casa mirosea a…..iubire.