era intuneric. seara acaparase orasul iar vantul o acompania. era un vant ce aducea miros de primavara, cu boboci de magnolie si tulpine de stanjenei infloriti. dar vantul mai purta cu el si mirosul ploii, al strazilor spalate de praf, al umbrelelor deschise, al naturii umede, al baltilor ce raman pete de culori inchise mult dupa ce asfaltul a baut intreaga apa, al picaturilor reci. stia de ce nu-i placea seara aceea. vantul nu-i placea. de fapt mesajul lui. purta mirosul ploii. iar cand vantul miroase a ploaie, inevitabil sosea si ea. se convinsese de acest lucru cu mult timp in urma. adora vantul si incepuse sa-l cunoasca, sa-l asculte, sa-i citeasca semnele, sa-i simta mirosul, sa-l imparta in note ca la un parfum. era singura persoana care stia ce se va intampla doar simtind vantul.
cand mirosea a sare si in aer pluteau particule de nisip ce-i atingeau si-i raneau pielea, izbucnea o furtuna si-o insula se scufunda in ocean; cand mirosea a miere si a frezii, in acel moment in diferite locuri existau oameni care s eindragosteau, cand mirosea a fum si a ceai negru aspru, curand incepea dansul fulgilor de zapada; cand mirosea a garoafe si a ceara topita, pe cer se mai aprinde o stea iar pe pamant o familie isi ascundea durerea-n lacrimi; cand mirosea a chihlimbar si a coaja de brad, era vara la Riga, cand mirosea a iarba uscata si a cenusa si auzea zgomot de sticla sparta, un cuplu isi spunea adio si inimi se rupeau in bucati, cand mirosea a pamant proaspat arat si a flori de lamaita se nastea un copil, cand mirosea a frunza uscata de tutun si a whisky vechi, cuiva ii era dor. stia cand vine vara oriunde-n lume, cand se casatoresc oameni, cand se plange, cand se citesc povesti, cand se spune te iubesc, cand se picteaza, cand se rateaza sanse sau se primesc raspunsuri negative si multe altele.
dar, cel mai important, vantul o prevenea mereu cand venea ploaia. invatase sa-i recunoasca mirosul ascuns ca un semn doar pentru ea.
ura ploaia. o facea sa fuga, sa-si caute un adapost si sa se ascunda. o facea sa simta ca o inconjoara frigul si sa se stranga intr-o haina mai calduroasa. picaturile de apa faceau un zgomot permanent de geamuri sparte si hartii rupte iar alte sunete erau reduse la tacere. parca intreaga lume era cuprinsa de tristete, iar cerul gri contamina tot ce intalnea in cale, culorile dispareau, la fel si oamenii. sub domnia ploii, strazile erau pustii, timpul se oprea in loc, iar casele si natura nu mai respirau. ii era teama, parca se strangeau in jurul ei si o intepau si raneau tyoate fricile care formau un lant tot mai strans. viata isi pierdea sensul si ramanea un vid. ura ploaia pentru ca golea totul, pentru ca anula orice reper, iar picaturile care o atingeau ii ardeau corpul, se transforma intr-un morman de cenusa.
citise undeva candva ca era o prostie sa arzi pe rug vrajitoarele. in contact cu flacarile, ele se lichefiaza, isi pierd forma pentru moment dand satisfactie maselor de oameni extaziati si inzhizitorilor prea absorbiti de propriile idei pentru a vedea adevarul. si apoi, cand agitatia s-a stins, cand pietele s-au golit, cand nimeni nu mai e atent la miscarile de langa, intr-un colt intunecat, o vrajitoare isi recupereaza corpul si cu rasul sinistru prevestitor de nenorociri si tristete se indeparteaza in zbor cautandu-si o alta casa. Ceea ce distruge o vrajitoare este apa, dar putini stiu acest lucru. apa topeste instant corpul vrajitoarei, dar nu este nimic tragic, nimic spectaculos in acest episod, asa ca e de inteles de ce toti preferau arderea pe rug. intelegea teama de apa, de ploaie a vrajitoarelor, dar a ei? si ea se topea, se simtea pierduta, anihilata la simpla atingere a unei picaturi. poate era o vrajitoare care nu-si descoperise inca puterile. putin probabil. dar gandul de a avea puteri vrajitoresti in stare latenta, ii starnea imaginatia si hohote de ras pe care incerca in zadar sa le ascunda in spatele unui zambet larg si a unei priviri pierdute.
era tarziu in noapte. intunericul acaparase totul: strazi, cladiri, oameni, natura. doar cateva ferestre luminate se razvrateau impotriva lui, dar restul lumii cedase lupta.
vantul adormise si el. era liniste. intuneric si liniste. ea inca simtea in nari mirosul ploii. dar ploaia nu aparuse. poate se inselase vantul sau ea nu citise corect semnele. poate…
inchise lumina si adormi pe un camp de stanjenei care isi deschideau bobocii. simtea petatele cum ii mangaie fata, frunzele care i se incurcau in par, mainile se jucau in pamant si construiau castele pentru furnici. si apoi, florile picurau lacrimile, pamantul era ud si rece, flacarile i-au cuprins corpul intr-o secunda si apoi…nimic. din ea n-a mai ramas nimic.
avusese dreptate totusi. ploaia a venit in sfarsit!