in fata ochilor vad imagini, sperante si vise. toate aceste imagini cu lucrurile pe care mi le doresc sunt atat de reale, atat de palpabile. am sentimentul ca ele sunt realitatea. si cand le vad, cand ma gandesc la ele parca ma invaluie fericirea, senzatia ca sunt reale sau ca se vor indeplini in curand. nu am sentimentul ca sunt minciuni sau simple plasmuiri ale imaginatiei mele. vad oameni dragi, vad carti, vad lansari de carti, vad vacante, vad secvente de viata, vad un alt corp, vad altceva. daca as intinde mana as atinge obiectele din imaginile mele, as atinge si as saruta persoanele, as putea sa simt nisipul, pamantul, marea, cimentul, frigul, soarele, as putea vorbi, as sari peste timp. dar niciodata nu intind mana sau nu fac un pas inainte. nu de teama, ci pentru ca imaginile sunt atat de frumoase si de intense, incat nu vreau sa intervin in ele, nu vreau sa le rapesc ceva din frumusete, nu vreau sa le deranjez in vreun fel farmecul.
si apoi realitatea imi da o palma puternica, ma arunca pe asfalt si imi dau seama ca mi-am ranit palmele, fata, simt durerea ascutita si vad sangele si nu inteleg, nu reusesc sa ma dezmeticesc. ma uit in jur cu priviri confuze, caut raspunsuri si nu le gasesc, strig intrebarile in pustiu si ecoul ma ingana doar ca sa rada de mine. apoi vine o ploaie rece, mi-e frig, simt cum apa imi patrunde in oase, in corp, as vrea sa fug insa picioarele imi sunt blocate iar inima imi ordona sa stau, sperand ca tot acest frig, toata aceasta racoare ma va ajuta sa inteleg. dar sunt la fel de confuza, de pierduta si fara raspunsuri.
apoi, in fata ochilor imi apar aceleasi imagini, mintea produce aceleasi ganduri, am aceleasi dorinte si sunt la fel de reale. ma cuprinde aceeasi bucurie, acelasi sentiment ca lumea e a mea, ca o pot cuceri oricand, ca afara e soare si cald si multa multa lumina. si e liniste. acea liniste care inseamna, de fapt, stabilitate. si mai este siguranta. siguranta ca acele lucruri si ganduri devin realitate, ca se intampla. si le simt tot mai intens, tot mai aproape. am ochii larg deschisi si sunt constienta de tot ce se intampla in jurul meu, deci nu pot spune ca visez. si nici nu cred asta.
si atunci care este realitatea? si care este visul? si cum fac diferenta? nu-mi dau seama. incerc sa ghicesc sau sa descopar adevarul, dar pana si el e relativ. depinde din ce perspectiva privesti.
se spune ca gandurile ne creeaza realitatea. si atunci ma intreb care e realitatea mea? cea in care traiesc cu gandurile si simt cu inima sau cea in care imi este ancorat corpul?
poate gandurile creeaza realitatea pe care ne-o dorim noi. sau, cel putin, asa sper…
ceea ce simt este instinct sau nebunie?
